DESTINUL CONTEMPORAN AL ARTEI. AFIȘUL – ION PASCADI

No automatic alt text available.

http://casadeculturafagaras.ro/8-martie/

Apariția afișului ca gen al artei grafice este imposibil de datat nu numai pentru că o reconstituire arheologică ne-ar duce până în era primitivă, dar și pentru că sincretismul domeniului l-a făcut greu de clasificat şi definit. Astăzi, riguros vorbind, sfera afișului ar putea fi delimitată la acele imagini plastice, însoțite eventual și de text, care anunță, atrag atenția, popularizează ceva și studiul lor informațional sau semiotic ar fi extrem de important pentru stabilirea codurilor sau repertoriilor celor mai uzitate. Cum viața socială a devenit însă din ce în ce mai complexă, cum afișului grafic suntem nevoiți să-i adăugăm astăzi pe cel luminos sau sonor și cum nu e vorba doar de a anunța sau denunța ceva ci chiar și numai de exprimarea unei situații, stări de spirit, atitudini, lucrurile au devenit mult mai complicate chiar decât erau.

Spre deosebire de multe alte imagini (vizuale, sonore) afişul nu-şi îngăduie să fie gratuit, simplă organizare de forme, culori, linii, lumini sau sunete, ci el este aproape întotdeauna FUNCŢIONAL și subordonat unor domenii extra-artistice: economic (reclama comercială), politic, general-cultural şi doar uneori artistic (dar şi în acest caz rostul lui este să facă cunoscut un alt eveniment, nu sa se prezinte pe el însuşi). Mai este atunci afişul artă? Este el privit şi receptat ca atare? E drept, că prima sa dimen­siune rămâne cea strict utilitară, dar chiar şi în realizarea scopului său limitat si străin de arta propriu-zisă, măsura în care este expresiv, reprezintă o compoziţie sugestivă cu forţă penetrantă în conştiinţe este esenţială, ori prin toate acestea noi am denumit însuşiri estetice.

Luat apoi în afara funcţiei sale imediate afişul poate fi judecat şi strict estetic, or din această perspectivă el se integrează virtual artei de cea mai largă audienţă. Mijloacele moderne de reproducere grafică, tehnicile facilitând afişul luminos sau sonor sunt extrem de dezvoltate astăzi, întrucât beneficiază de rezultatele atinse în toate domeniile de civilizaţia contemporană în care – prin efi­cienţa lor atunci când se impun nu numai raţiunii dar indirect şi subconştientului – joacă un rol dintre cele mai însemnate.

Se ridică, fireşte, problema criteriilor după care îl putem sau nu discuta ca artă. Cred că se poate spune despre toate afişele funcţionale integrate ambianţei şi care depăşesc simplul anunţ sau mai exact îl fac plastic, expresiv că intră INDIRECT în zona esteticului. Trecerea de aici către teritoriul artei presupune însă mai mult şi anume ca semnificaţiei sale utilitare, faptului că el transmite ceva ca atare să i se adauge o SEMNIFICAŢIE UMANĂ SIMBOLICA, transcendentă mesajului semantic propriu-zis şi care să-i dea o relativă AUTONOMIE. Pen­tru a fi artă afişul trebuie să poată exista şi singur, indi­ferent de ce şi cui transmite, chiar şi după ce conţinutul său şi-a pierdut actualitatea şi rostul efectiv.

Ar putea trezi nedumeriri efemeritatea sa. Cum să integrăm în artă un fenomen care îşi pierde atât de uşor şi repede utilitatea, a cărui existenţă este copleşită de milioanele de alte afişe care apar zilnic şi care îi iau locul, întrebarea este reală pentru că afişul se poate păstra, poate deveni peren (vezi cazul lui Toulouse-Lautrec) numai dacă el stabileşte o corespondenţă expresivă între mesajul său semantic şi cel estetic şi dacă, în vir­tutea celui de-al doilea, se păstrează în patrimoniul cul­tural al omenirii. In orice caz semnificaţia sa trebuie să aibă acest caracter ambivalent, el trebuie să intereseze şi indiferent de conţinut, prin construcţia sa formală, cu tri­miteri şi în afara domeniului, pentru care a fost destinat expres, şi după ce şi-a realizat sarcina primordială.

Statutul său artistic mai poate fi pus în dubiu prin faptul că prin definiţie el nu este unic (cu excepţii extrem de rare), că în toate cazurile avem de-a face cu reprodu ceri ale unuia şi aceluiaşi prototip. Pentru a răspunde fina­lităţii sale de bază, în contextul circulaţiei nemaiîntâlnite a informaţiei şi valorilor, unicatul ar fi fost ineficient, aşa că această situaţie complicată esteticeşte derivă din statutul său social. Şi totuşi se cunosc cazuri când – prin marea sa forţă expresivă – reproducerea Porumbelului păcii realizat de Picasso joacă nu doar o funcţie general-umanistică ci şi una estetică, iar obţinerea desenului ori­ginal al artistului rămâne mai mult o problemă de istorie a artei plastice decât de prezenţă estetică directă, în orice caz reproducerea este cel mai serios semn de întrebare pe care ni-1 putem pune în lumina concepției tradiționale despre operă care este unică, inimitabilă şi irepetabilă, concepție care în acest caz se vede trădată.

Problema reală nici nu este cred a catalogării afișului drept artă (epitet valabil în puține cazuri) sau a considerării lui ca fenomen care ţine, în cel mai bun caz, de sfera esteticului (pentru că cele mai numeroase cazuri nu se încadrează nici aici din păcate). Afișul trebuie inte­grat în ambianța estetică, virtuțile lui trebuie apreciate nu doar în sine ci în măsura în care realizează o compo­ziţie în cadrul contextului şi contribuie prin aceasta la formarea sensibilității estetice.

Solicitările multiple ale vieții, îndeosebi caracterul agitatoric sau publicitar pe care afișul este chemat să-1 joace estompează virtuțile sale intrinseci pe care doar o atitudine estetică elevată ajunge să le sesizeze. Este şi păcat de altfel că prezenta funcției sale pragmatic-utilitară face să se risipească adesea valori estetice certe, iar societatea contemporană, cu ritmul ei rapid de evoluție, nici nu apucă să le recupereze. Să încercăm să privim în jurul nostru şi altfel decât funcțional, să vedem şi cum sunt transmise informațiile nu numai ce anume ni se transmite!

Ion Pascadi, Destinul contemporan al artei, Editura Meridiane, București, 1974, pp. 121-123

 

Mesajul afectiv al culorii

article-2574667-1c14d7f100000578-759_964x919

 

Una din preocupările constante din domeniul psihologiei artei este dedicată găsirii răspunsurilor specifice în ceea ce privește rolul afectivității în creația și receptarea estetică. Cele mai multe păreri se înscriu în sfera susținerii conceptului că latura emoțională este condiția sine qua non a artei și de aceea nu poate fi dislocată din conținutul informațional.

Componenta afectivă confirmă în cazul limbajului culorii, care este în strânsă legătură cu cel al formei, că premergătoare înțelegerii raționale, este înțelegerea emoțională. Comunicația afectivă ( Mihai Golu) precede în timp pe cea cognitivă, aspect dovedit de faptul că pragul emoțional este mai scăzut decât cel cognitiv.

Școala americană de psihologie reprezentată de J Bruner, L. Postman, McClary confirmă acest punct de vedere prin cercetările experimentale care au dovedit că prin acțiunea unor stimuli, reacția afectivă precede pe cea cognitivă. Psihologia artei a stabilit că subiecții în contact cu operele de artă emit mai întâi păreri de natură afectivă („îmi place”) și numai după un timp fac aprecieri raționale, emițând judecăți de valoare.

„Înțelegerea trăită cu ajutorul imaginii sau semnului artistic este susținută de emoție, de starea afectivă care sprijină semnificația intelectuală” (Vasile Pavelcu). Toți oamenii au reacții afective, dar se manifestă diferit ca intensitate: pot fi simple stări emotive sau pot atinge culmile extazului atunci când este apreciată o operă cu valoare estetică remarcabilă.

Culorile au ceva de spus prin valențele lor impresive. Conștiința umană le reflectă și le determină expresivitatea artistică, dar și semnificația ontologică.

images

 Viața sufletească a evoluat în funcție de condițiile vieții materiale, omul s-a adaptat continuu față de mediul înconjurător, dar a suferit și influența factorului subiectiv, afectându-i sensibilitatea afectivă. Lumea culorilor stimulează o anumită stare de dispoziție, provoacă emoții și pasiuni. Trăirea afectivă este complexă, cu manifestări psihice diverse, de la cele admirative, până la cele de extaz și beatitudine care se stabilesc diferit de la un subiect la altul.

Despre arta modernă, sunt voci care afirmă necesitatea stimulării unor efecte pur senzoriale (arta impresionistă și op-arta care se caracterizează prin efectul lor vizual), altele susțin stimularea intelectuală. Dar, în funcție de caracteristicile obiectuale ale culorilor și variabilele psihofiziologice ale receptorului, acesta va trăi mai intens sau mai puțin intens ecoul răspunsului său afectiv.

Arta modernă apelează la cinetismul vizual, iar creatorii cromodinamismului la programe speciale care să emită în spațiul înconjurător lumini colorate. Trăirile afective sunt susținute și amplificate cu aceste mijloace tehnice vizuale.

Este greu de imaginat starea estetică fără componenta sa emoțională, chiar dacă în cultura și civilizația contemporană, implicit în domeniul particular al sensibilității umane, s-au produs mutații esențiale. pentru prima dată cade primatul total al afectivității în favoarea raționalului și meditației de factură intelectuală. (Max Bense – corifeul esteticii informaționale) O abordare care este discutabilă. Culoarea are un conținut ideatic, dar fără componenta afectivă și estetică nu poate sta la baza limbajului artistic. Artistul nu este un om de știință, chiar dacă recurge și are acces la la ea, ci este o ființă sensibilă înzestrată cu inteligență, a cărui operă se înscrie pe un traseu cu o traiectorie  afectiv – rațional , pornind de la o impresie puternic încărcată emoțional, la un demers logic formal.

„Arta nu urmărește elaborarea semnificației intelectuale, ci sensul trăit, axiologic al informației”. ( Vasile Pavelcu)

sursa: Dan Mihăilescu, Limbajul culorilor și al formelor, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1980, pp. 186-189, 

ROZE CIOPLITE ÎN PIATRĂ SAU CUSUTE CU FIR

 

Costumul în  Ţările Române în secolul XVII

1214. Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia

Condiții de dezvoltare a costumului

În secolul XVII Ţările Române trebuiau să reziste dominației înăsprite a Imperiului Otoman iar Transilvania şi presiunilor militare și politice ale Imperiului Habsburgic. Majoritatea populației era angrenată, ca și până atunci, în producția agricolă, dar în orașe meșteșugarii se specializau tot mai mult, organizându-și breslele, în decursul secolului, în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, pe la jumătatea veacului, apoi în vremea lui Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, cultura şi arta românească au atins un înalt nivel; odată cu fixarea limbii literare în cronicile scrise în graiul ţării, şi în arta bisericească şi laică au fost create opere clasice.

Cadrul de arhitectură şi decoraţie

Construcţiile moldoveneşti de la jumătatea secolului, ca Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, oglindeau luxul curtean, incluzând în compoziţia tradiţională o somptuoasă decoraţie orientală a faţadelor, acoperite cu o veritabilă dantelă de piatră, ca din găietane împletite și flori brodate. În ultimul sfert al secolului, stilul brâncovenesc, sinteză a artei culte și populare românești, cu unele înrâuriri ale Renaşterii apusene, a excelat prin proporţiile echilibrat ale construcţiilor ca cele ale mănăstirii Horezu sau ale palatului Mogoşoaia (fig. 214), ca şi prin ornamentarea discretă cu reliefuri florale, cioplite în borduri de piatră, cizelate în argint aurit sau brodate în mătase şi fir.

2

215. Matei Basarab și Doamna Elina, miniatură din liturghierul lui Radu Sîrbu, 1654, București, Biblioteca Academiei Române

3

216. Floare brodată cu fir, secolul XVII

CARACTERE GENERALE ALE COSTUMULUI

În apus, în timp ce la curţile monarhice catolice, în cadrul stilului baroc, era cultivată o frumusețe aristocratică, spiritualizată, cu forme rigide, supradimensionate, (ca cele date de rochiile ca enorme clopote ale infantelor pictate de Velâzquez), se răspândea pe scară largă moda burgheză, democrată, comodă şi practică, lansată de prima republică europeană, Olanda. Costumul domnesc şi boieresc din Ţările Române păstra în continuare veșmintele de ceremonie de tip bizantin, primind, mai ales pentru viața zilnică, înrâuriri ale hainelor apusene. Dintre țările vecine, mai cu seamă Polonia, a cărei aristocrație strălucitoare se înrudea deseori cu boierimea moldoveană,  oferea modele de eleganță.

Idealul uman, desprins din portretele domnitorilor, accentua în primul rând forţa morală dar şi pe cea fizică. Departe de hieratismul impus de Contrareformă ţărilor catolice, ca şi de supradimensionarea sferoidală caracteristică imperiului otoman, siluetele eroilor români se profilau bine legate dar umane, în veşminte lipsite de exagerări (fig. 215).

COSTUMUL BĂRBĂTESC

Pe cap se purta căciula de blană, fie cu forma înaltă păstrată de la Mihai Viteazul, împodobită cu egretă prinsă cu broșă scumpă, fie ca o bonetă mai joasă care putea avea şi bor, despicat în frunte, „à la Schiavone”.

4

217. Ieremia Movilă, broderie, 1606, mănăstirea Sucevița

Pe trupveșmântul tradiţional de ceremonie era caftanul cu mâneci lungi, cu fente, din catifea înflorată şi îmblănit (fig. 217). Cel al lui Vasile Lupu, descris de Stanislas Oswiecin, era din postav ţesut cu aur, cu flori înalte de un deget. Remarcabilă era la caftane şi bogăţia cheutorilor întinse de-a lungul pieptului, ca benzi din împletitură de fir, grupate sau dispuse la distanţe regulate ca şi nasturii din noduri de fir (fig. 217). Odată cu confirmarea în scaun a domnului, turcii îi trimiteau „caftanul de domnie”. La rândul său, domnitorul trimitea sultanului, în afara sumelor de bani care formau peşcheşul anual, şi caftanul denumit cabaniţă. Caftanul era uneori înlocuit de conteşul cu mâneci scurte şi largi (ca cel al lui Simion Movilă pe broderia sa de mormânt), în vremea lui Constantin Brîncoveanu caftanul avea aspectul unei mari pelerine, cu fente pentru mâini, dublată cu hermină, ca şi cea a Regelui Soare din Franţa contemporană. Completând costumaţia în stil oriental, sub caftan se îmbrăca, la ceremonii, anteriul la fel de lung, cu mâneci strimte, încheiat până la brâu cu nasturi şi încins cu brâu.

Către sfârșitul secolului, se purtau şi în Ţările Române pantaloni turceşti încreţiţi — şalvari sau ceacşiri (de exemplu Constantin Brîncoveanu în gravura lui Del Chiaro), de care erau cusuţi ciorapi de piele (meşi) şi peste care se purtau pantofi sau papuci, iar pentru călărie cizme. Deseori sub caftan domnitorii purtau însă veşminte de tip apusean: tunica scurtă până mai sus de genunchi, închisă cu nasturi şi cu ceaprazuri până la brâu, pantaloni pe picior şi cizme (de exemplu Radu Mihnea în tabloul votiv de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti).

Boierii rivalizau în lux cu domnitorii, chiar şi boierii mai mici sau meşteşugarii ca Vucaşin pietrarul, Istrate lemnarul sau Pîrvu Mutu zugravul, care lucrau pentru Constantin Brîncoveanu, apăreau în picturile votive înveșmântați în haine de aceeaşi croială, doar executate din materiale mai modeste, din stofe, fără strălucirea florilor de aur, şi cu blănuri ieftine.

Uniforma ostăşească exista în al doilea deceniu al secolului; Miron Costin descria astfel un corp de oaste pământeană în armata moldoveana a lui Ştefan II Tom-şa, darabanii: „cu haine tot de felandrăş, cu nasturi şi cu ceapraze de argint, în pilda haiducilor de Ţară Leşească, cu pene de argint la comanace şi cu table de argint pe şolduri…”.

COSTUMUL FEMININ

Costumele doamnelor erau de o deosebită splendoare în vremea lui Vasile Lupu. Soţia sa, Tudosca Doamna, era înfăţişată pe broderia mormântului ei, păstrată la muzeul mitropoliei din Iaşi (fig. 218) purtând pe cap peste părul strâns, după moda apuseană, spaniolă, o pălărie înaltă, cu calota brodată cu perle, împodobită cu egreta prinsă în agrafa cu pietre scumpe, iar la urechi cu două roze din aur sub care atârnau cerceii.

5

218. Doamna Tudosca, broderie, 1640, Iași, Muzeul Mitropoliei Moldovei

Pe trup avea o bluză puţin vizibilă la gât, cu mâneci brodate, răsucite, cu croiala păstrată şi azi în costumul popular din Vrancea, apoi o rochie din brocart cu flori, decoltată şi un conteş cu mâneci scurte şi foarte largi, din catifea cu flori, închis pe piept cu nasturi şi cheutori lungi, întinse orizontal până la umeri. Doamna era împodobită cu multe bijuterii, şiraguri de perle şi lanţuri foarte mari şi lungi, răsucite în jurul trupului (moştenite probabil din secolul trecut).

Contemporana ei din Ţara Românească, Doamna Elina a lui Matei Basarab, avea un costum asemănător, doar la gât avea un guler încreţit, după moda apuseană (fig. 215).

Spre deosebire de Moldova unde reprezentantele protipendadei purtau în mod obişnuit pălărie, în Ţara Românească aceasta era un privilegiu al doamnei, boieroaicele acoperindu-se, ca şi femeile de rând, doar cu un văl. Soţiile micilor boiernaşi de ţară, ca şi orăşencele se pare că purtau fote sau vâlnice încreţite, asemănătoare celor rămase în portul popular, pe când bărbaţii lor adoptaseră unele piese ale costumului turcesc (de exemplu ceacşirii), combinându-le cu altele apusene (tunica) şi populare româneşti (căciula).

sursa: Nanu, Adina, Artă Stil Costum,  Editura Meridiane, București, 1976, p.124-128

Patrimoniul brâncovenesc pe înțelesul tuturor. Adriana Scripcariu, Luiza Zamora, George Dumitriu.

1

Te întrebi poate cum se pictează o biserică, cât durează și cum se îngrijește apoi pictura. Un șantier de frescă începe întotdeauna cu montarea schelelor, a podinelor și a scărilor. La fel și un șantier de restaurare. Pictura sau curățarea ei se începe de sus, de la Pantocrator. Apoi se continua cu tamburul turlei, calotele absidelor, tavanele și pe vertical, pana jos. Asemenea catapetesmelor, pictura în fresca are dușman: fumul de la lumânări. lata alături un înger proaspăt eliberat de sub stratul de fum. Negreala încă se mai observă pe alocuri. Gândește-te că introducerea curentului electric în biserici este ceva recent, de mai puțin de un secol și că sute de ani lăcașurile au fost luminate doar de soare și de lumânări. Multe dintre monumentele noastre medievale au fost restaurate în ultimele decenii. Surpriza descoperirii picturii brâncovenești, așa cum era ea la început, a fost mare. Gândește-te ca generații de istorici au scris despre vechile ctitorii fără să poată privi icoanele pline de detalii și culori care le acopereau pereții. Putem fi astăzi, grație restauratorilor, privilegiații privitori ai acestor minunații. Dacă n-ai cunoaște istoria lor, unele ți-ar putea părea noi-nouțe. Mai sunt însă multe fresce care stau încă sub stratul de fum și așteaptă să iasă la lumină. (pp 126)

2

În vremea brâncovenească s-au pictat și multe, foarte multe icoane pe lemn. Destule din ele au străbătut timpul pana la noi. Le găsești uneori pe catapetesme, în bisericile monument, alteori, în muzee: icoane împărătești, prăznicare ori diferite compoziții alcătuite după dorința comanditarului (cel care comanda realizarea unei lucrări de artă). Iată alături doua icoane asemănătoare ale Maicii Domnului. Privește-le cu atenție observa ce au în comun: fondul de aur, tronul foarte împodobit, statura impunătoare dar și grațioasă a Fecioarei. Acestea țin de stil. Alte detalii sunt descrise de erminie: straiul roșu purpură al Maicii, larg și lung până la pământ și încălțările de aceeași culoare, cuvenită doar capetelor încoronate, gestul care arată spre prunc și binecuvântarea-răspuns a lui Iisus. Icoanele brâncovenești, puțin mai familiare decât cele ale epocii anterioare, au încă un aer hieratic, amintind de vechiul Bizanț. Cu mai bine de doua veacuri înainte de vremea Brâncovenilor, în Apusul Europei, pictorii reprezentau Fecioara ca pe o tânără îmbrăcată în costum de epocă, iar pe pruncul Iisus, un bebeluș nud și bucălat, sugând cu pofta din sânul mamei. Vezi tu, civilizația brâncovenească s-a inspirat mult din cea a Europei Occidentale, dar erau și multe aspecte care țineau de credință iar acestea nu puteau fi schimbate.

3

4

 

Neofit, tânăr și fără de barbă. (Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine)

5

Cum se fac nimburi reliefate pe perete.

După ce vei schița sfântul pe peretele crud, ocolește-i cununa cu compasul și cu un condei subțire, potrivind bine rotocolul pe lângă cap. Apoi luând cu mistria mică var amestecat cu câlți, pune-l și ridică cununa împrejurul capului, potrivind marginea de către cap subțire, iar cea de afara (…) groasă ca de un deget; apoi bate cuie de lemn sau de fier prin acel var ca să ție, dar ia aminte sa nu acoperi și părul sfântului. Apoi lipește deasupra hârtiei subțiri (…) la cât ai ridicat ca nicidecum să nu se vază varul. Și ocolește a doua oară cu compasul deasupra, peste hârtiile acelea ca să însemnezi cununa. Și atunci luând lemnul în capul căruia ai săpat stea, flori și alte scobituri (ca la o pecete) urmărește cu luare aminte învârtitura compasului și udând cu apă lemnul săpat să-l pui deasupra cununei apasă-l sau lovește-l (ușor) cu un mai ori cu o tesla, ca să se întipărească și să se închipuiască florile și așa ocolește de jur împrejurul cununii. Apoi, scoțând hârtiile, potrivește și netezește varul împrejur cu mistria și cu un condei mărișor și moale înmuiat în apă, apoi dă-l cu ocru. Și înconjoară iarăși cununa cu compasul, întâi cu alb, apoi cu oxiu și lasă-o să se usuce bine ca să poți pune aurul cu mordant (în acest caz, substanță lipicioasă cu ajutorul căreia se fixează foița de aur pe perete.) Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

SCRIPCARIU, ADRIANA
Patrimoniul brâncovenesc pe înțelesul tuturor / Adriana Scripcariu, Luiza Zamora, George Dumitriu. – Ciolpani: Scoala Agatonia, 2014
ISBN 978-606-93416-3-6
I. Zamora, Luiza
II. Dumitriu, George
7(498)” 17″
94(498.1)” 17″ Brancoveanu,C.

CRISTALOTERAPIA. DAN SERACU

 BIJUTERII DIN CUARŢ

crackle-quartz-all-colors-300x296

Purtarea bijuteriilor cu pietre preţioase şi semipreţioase îşi pierde originile în cele mai îndepărtate timpuri, în literatură, timp de secole, găsim trimiteri de tipul „marea de smarald”, „ce­rul turcoaz”, „ochi de safir” etc. în Vechiul Testament (Exodul, XXVIII, 15-21), găsim poziţionarea a 12 pietre ce împodobeau Pieptarul (Efodul) marelui preot, simbolizând cele 12 triburi. Egiptenii antici, fenicienii, mayaşii, hinduşii, atlanţii, lernurii, populaţiile continentului Mu îşi împodobeau corpul cu pietre pretioase, pentru motive care (parţial) încă ne scapă. Pietrele au folosite pentru accentuarea frumuseţii purtătorului (pur-ătoarei), ca daruri în semn de dragoste, ca monedă de schimb, -n scopuri religioase, pentru îndepărtarea spiritelor rele, pentru marcarea poziţiei sociale, pentru terapie, pentru mărirea forţe­lor spirituale, ca talismane, pentru întărirea gândurilor trimise la distanţă, precum şi în scopuri de hipnoză, radiestezie etc.

Si astăzi, atât femeile, cât şi bărbaţii continuă acest obicei venit din timpuri imemorabile, purtând bijuterii confecţionate din cele mai diferite pietre: rubine, smaralde, jaduri, opale, perle etc. Era Vărsătorului a răspândit din nou bijuteriile din cuarţ, care se potrivesc celor mai diferite scopuri. Ele echilibrează cor­purile energetice, încarcă şi activează chakrele, ne protejează de influenţe nefaste, purifică aura, ajută la dezvoltarea spirituală, atrag copiii Luminii etc., în funcţie de programul implementat în cuarţ de El şi de ce s-a programat de purtător.

Purtat direct pe piele, cuarţul stabileşte o legătură bilaterală cu noi. Pe de o parte, fiind activat de căldura corpului, are elec­tronii într-o stare superioară de vibraţie, emiţând non-stop pro­gramul pe care-l deţine. Pe de altă parte, primind lumina prin bază, face prin laturi un schimb cu vibraţiile inferioare din aura noastră, rezultanta trimiţând-o prin vârf spre Pământ.

Cuarţul poate fi programat să constituie un zid de protecţie în jurul persoanei purtătoare faţă de orice influenţă negativă, malefică. Această programare este deosebit de utilă pentru cei aflaţi la primii paşi în realizarea a ceea ce ne-a lăsat El prin Isaia: „învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi văduva!” (Isaia, I, 17). Cei aflaţi deja la primii paşi ştiu să-şi facă programarea, iar cei avansaţi (cât de cât), care urmează Calea binelui, știu ce le spune Mântuitorul: „Iată, v-am dat putere să călcaţi Peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului  şi nimic nu vă va vătăma” (Luca, X, 19).

Asemenea bijuterii trebuie însă şi întreţinute, întreţinerea curentă înseamnă spălarea cât mai des cu apă (de preferinţă marină) şi însorire circa 30 de minute, în timpul purificării, cristalul poate rămâne în montura sa. Excepţie fac cele legate cu aţă ori colierele din cristale înşirate pe aţă. Aici există pericolul putrezirii şi ruperii acesteia.

În general, cristalele preferă ca material de prindere argintul şi aurul, tolerând cuprul. Alte metale, ca platina ori metalele ne­nobile, nu sunt tolerate. Pot fi purtate şi în punguliţe dintr-un material natural, ca pielea, mătasea etc., prinse la gât cu un şnur ori atârnate cu un lănţişor din aur sau argint, în cazul ar­gintului, datorită procesului permanent de purificare ce are loc, dacă titrul (puritatea) nu este suficient de înalt, metalul se în­negreşte repede. Tocmai de aceea se va prefera un argint de cel puţin 925 %.

Cristalele pot fi purtate sub formă de inele, brăţări, cercei, pandantive, amulete, la gleznă etc. Aceste bijuterii au rolul de a înlocui reflexoterapia, legătura ascunsă între corpul material şi cele energetice. Stimulând permanent anumite puncte, se des­chid căi pentru afluirea energiilor subtile dinspre corpurile supe­rioare spre cel fizic.

Inelele întăresc emisia cuarţului. Dacă se poartă la mâna dreaptă (mâna emiţătoare) un inel cu cuarţ, emisia acestuia este întărită considerabil, în cazul în care pe partea stângă a corpului există o cădere energetică, un inel cu cuarţ purtat pe mâna stân­gă ajută la echilibrarea acestor vibraţii, în funcţie de organul su­ferind, inelul se poate muta de pe un deget pe altul, de la o mână la alta, pentru a fi purtat pe degetul pe care există meridianul de  acupunctura corespunzător organului respectiv, într-un asemenea caz, efectul benefic este sporit dacă inelul este confecţionat dintr-un cuarţ cu două vârfuri, iar cercul metalic este bine să fie segmentat, pentru a-l putea adapta diametrelor degetelor.

Brăţările din sau cu cuarţ au un efect similar inelelor, întărind partea pe care sunt purtate. Purtarea un timp oarecare a unei asemenea brăţări aduce după sine si întărirea chakrei inimii; în plus, are un efect calmant general. Trebuie însă să se decidă pe care mână se va purta brăţara.

Gleznele sunt în legătură cu chakrele inferioare, un cuarţ pur­tat aici având efect de întărire asupra acestora, dar şi de legare la Pământ.

Odată stabilit echilibrul între partea dreaptă şi partea stân­gă a corpului, menţinerea lui este ajutată de cerceii cu cuarţ. în plus, purtarea lor deschide capacitatea persoanei respective să fie receptivă la comunicările altora, de a fi atentă la ce spune şi la ce i se spune.

Lanţurile şi colierele cu cuarţ ajută la echilibrarea chakrei gâtlejului, respectiv a inimii, în funcţie de poziţia în dreptul căreia ajung. Un colier din cuarţuri facilitează posibilitatea comunicării, deschide această cale de legătură între persoa­na purtătoare şi ceilalţi, dar ajută şi persoanelor care se plâng deseori de suferinţe ale gâtului (de exemplu, amigdalite).

În cazul în care se poartă un singur cuarţ ataşat la un lanţ, cristalul nu trebuie să fie mai mare de 5 cm, fiind poziţionat pe chakra inimii, a gâtlejului ori între ele, cu vârful în jos. Fixarea Cartului se poate face cu ajutorul unei plăcuţe din aur sau argint, lipită de o parte şi de alta a bazei cristalului cu un adeziv universal (de exemplu, cele pe bază de epoxid), care să aibă atașată şi o za prin care se va trece lanţul.

Un bijutier poate confecţiona şi o montură după dorinţă. În orice caz, nu este bine să se permită şlefuirea ori găurirea cuarțului, asemenea operaţii fiind brutalizări ale lui – el suferă, motiv pentru care o perioadă mai lungă sau mai scurtă nu răspunde corespunzător. Dacă totuşi, fără voia noastră, el a fost brutalizat (l-am cumpărat gata şlefuit ori găurit), este bine să-i cerem iertare în numele celui care a făcut „operaţia” respectivă.

Îîn cazul în care este nevoie să se activeze chakra plexului so­lar ori să se echilibreze chakrele inferioare cu cele superioare cuarţul se poate purta sub forma unei broşe, a unui ac de crava­tă etc. Nu îl jigniţi purtându-l ca breloc sau cu alte gablonzuri! Respectaţi-i nobleţea!

Amuletele reprezentau, prin tradiţie, un obiect magic, cu puteri, în primul rând de protecţie. Formele cele mai obişnuite de amulete erau scarabeii, ochii, pentagramele, hexagramele, iar astăzi (în funcţie de credinţă), crucea şi hexagrama. Din cuarţuri mai mici (circa 0,2-1 cm), se poate confecţiona o amu­letă, în formă de cruce ori lipindu-se cristalele pe forma făcută din argint sau aur (dacă sunt mai mici), fixându-le cu montură sau prinzându-le direct între ele cu o piesă din aceste metale.

Confecţionarea acestor bijuterii poate fi făcută la un bijuti­er sau chiar de către noi, cu condiţia să dispunem de sârmă şi de o plăcuţă de metal, de adeziv corespunzător, de câteva unelte (foarfeci, cleşti, ciocănel, nicovală mică), si de ceva îndemânare.

Astfel, pentru atârnarea unui cristal pe lănţişor prin inter­mediul unei zale mici, aceasta se poate prinde de cuarţ ori cu o sârma, ori cu o plăcuţă (aşa cum s-a mai amintit deja), în cazul în care se optează pentru prinderea zalei cu sârmă, capătul din­spre baza cristalului se înconjoară cu 2 – 3 spire, care se lipesc de cuarţ cu adeziv, iar capetele libere, situate diametral opus, după ce au prins zaua, se cositoresc ori se sudează, în ultimul caz, trebuie să se lucreze cu deosebită atenţie, deoarece cuarţul, la fel ca toate cristalele, este foarte sensibil la variaţiile termice.

Pentru confecţionarea unei diademe se va folosi sârmă cu diametrul de circa 2 milimetri, de o lungime corespunzătoare, că­reia i se ataşează cristalul (de 2,5 – 4 cm lungime), iar capetele sârmei se prin în jurul capului (de exemplu, la un capăt se face 0 buclă, iar la celălalt un cârlig). Diadema se poartă pe frunte, cu cuarţul în dreptul celui de-al treilea ochi, cu vârful în sus. în această poziţie, este favorizată meditaţia comunicativă. Pentru meditaţia receptivă, se va poziţiona cuarţul cu vârful în jos. Un cuarţ cu două vârfuri va îndeplini ambele funcţii.

Din arhitectura lemnului în România. Dr. arh. ANDREI PĂNOIU

001

Ilustraţia fotografică: ANDREI PĂNOIU

Lucrarea îşi propune să prezinte unele aspecte legate de practica arhitecturii lemnului, desprinse din studiul pro­gramelor arhitecturii populare tradiţionale.

Pornind de la analiza lexicului popular folosit pentru ele­mentele structurale ale locuinţei, autorul identifică un sistem constructiv specific lemnului. Se face remarca că nomen­clatura acestui sistem constructiv s-a constituit într-un anumit stadiu al dezvoltării sociale, pe o treaptă caracterizată de dominarea unei concepţii despre natură şi viaţă prin excelenţă organice, în care locuinţa întruchipează întreg universul, cu flora şi fauna sa.

într-un text succint, autorul se opreşte asupra tradiţiilor româneşti ale artei de a construi şi a meşterilor lemnului.

Pe rînd, sînt analizate unele programe de tip primar din practica construcţiilor populare, locuinţa bordei şi adă­posturile pentru oameni şi animale, depozitele de provizii, unele tipuri de locuinţe din lemn şi instalaţiile de tehnică populară şi meşteşugărească de folosinţă obişnuită. Se insistă de asemenea asupra tipologiei bisericilor de lemn, considerînd că acest program înfăţişează în final în multe privinţe o elabo­rare strict locală.

Un capitol tratează relaţiile arhitecturii lemnului cu arhi­tectura de zidărie, subliniindu-se unele particularităţi, aspectele comune, trăsăturile plasticii arhitecturale şi deco­rative etc.

Ilustraţia fotografică şi desenele prezentate vin să între­gească textul şi să sublinieze caracterul personal al lucrării.

Control ştiinţific: Prof. dr. doc. arh.  GRIGORE IONESCU Redactor’: arh. ILEANA NACU

Tehnoredactor: ELLY GORUN

Macheta: ELLY GORUN

Bun de tipar: 1.08.1977. Coli de tipar: 11,25.

Tiparul a fost executat la I. P. Arta Grafică. Calea Serban Vodă nr. 133.
Tiraj: 5000 + 200 + 75 exemplare legate.  C.Z.   721: 69415(498)

PLASTICA ARHITECTURALĂ ŞI ORNAMENTICA LEMNULUI

Dacă între arhitectura lemnului şi cea de zidărie în privinţa forme de plan, a proporţiilor şi chiar a dimensiunilor pot fi recunoscute evidente identităţi, în ceea ce priveşte plastica arhitecturală şi decoraţia auxiliară comparaţiile rămân de multe ori excluse, în arta şi în arhitectura populară practic locale nu sunt însă niciodată îngrădite de reguli fixe.

Pe lemn, decorul arhitectural este mai totdeauna cel îmbrăţişat de tehnica sculpturală a crestăturilor si a traforurilor, având ca repertoriu motivele regăsite şi pe uneltele gospodăreşti, pe obiectele de uz casnic, pe ţesături, ceramică, os, piele sau fier. Atunci când însă lemnul este tencuit, toată această decora împrumută formele specifice arhitecturii de zidărie, mulurile, stucatura s policromia jucând rolul principal. Bogăţia, forma şi dispunerea elemente urmăresc — pe de o parte — sublinierea arhitecturii, iar pe de alta — ilustra; unor străvechi simboluri, legate de practici magice, de obiceiuri şi credințe ancestrale.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale acestei decoraţii este preocuparea de fasonare într-un anume fel a elementelor constructive, ținând seama de legile compoziţiei arhitecturale, cu proporţiile şi trăsăturile sale stilistice.

Ornamentica lemnului deţine un stil şi o tehnică proprie, cu posibilii de înfăţişare şi genuri artistice multiple. Indiferent dacă este vorba de pictură sau de sculptură, ori de alte tehnici, compoziţiile cele mai frecvente sunt ansamblurile de crestături rezultate din linii drepte, linii frânte, zigzagul, punct cercul, triunghiul, rombul sau torsada. Prin dispunerea acestor elemente du diferite axe, folosind înşiruirea, încolonarea, simetria, simetria dreaptă sau diagonală se realizează compoziţii extrem de variate. Modul de tratare şi tehnica de execuţie, scara şi raportul dintre diferitele elemente sunt factori care joacă un rol important în ansamblul său decorativ.

Caracteristica esenţială a acestei decoraţii — chiar şi atunci când este vorba de asocieri de tehnici diferite — este tendinţa de geometrizare a formele însuşire care caracterizează de fapt unitatea stilistică a decoraţiei arhitectura dezvoltate pe toată aria din jurul arcului carpatic. Nu rareori se remarcă fapt că motivele sculpturale şi tehnica de realizare a lor sunt impuse şi de forma uneltelor, specifice prelucrării lemnului.

Dar, alături de motivele liniare şi compoziţiile geometrice, sunt frecvente şi elementele vegetale — flori, plante, arbori — mai mult sau mai puţin dezvoltate, uneori policrome sau încadrate într-un decor mixt. Frecvent domină broderia de crestături simple, tăieturile în relief sau desenul scrijelat.

Decoraţia legată de simbolistica religioasă, aproape totdeauna pictural realizată într-o varietate de tehnici, într-un colorit viu, desfăşurată în compoziția mai mult sau mai puţin dezvoltate, cu precădere în interior, nu face nici t excepţie celor arătate mai sus.

La acestea se adaugă apoi aspectul plastic rezultat din forma, culoare şi dimensiunile materialelor incluse în operă, sau raporturile stabilite între diferitele elemente si înfăţişarea întregului ansamblu. Forma elementelor constructive şi detaliile de îmbinare a lor — deşi totdeauna cu rol funcţional, dar imaginate dintr-o insistentă preocupare artistică — contribuie în egală măsură la desăvârșirea artistică a totului.

Psihologia vânzărilor. Brian Tracy

MOTIVELE PENTRU CARE CUMPĂRA OAMENII

Nu poți învăța nimic pe nimeni; poţi doar să ajuţi pe cineva să se descopere.

GALILEO GALILEI

4 a

I. MOTIVAȚIA ESENȚIALĂ

Există multe motive diferite pentru care cineva poate cum­păra produsul sau serviciul pe care-1 oferi tu. Trebuie să fii conştient că oamenii cumpără pentru motivele lor şi nu pentru ale tale. Una dintre cele mai mari greşeli pe care le fac vânzătorii amatori este să le ceară oamenilor să cumpere pentru motivele lor şi nu pentru cele care motivează clientul să intre în acţiune.

Una dintre etapele cele mai semnificative ale vânzării, pasul indispensabil de care depinde tot procesul vânzării, este abilitatea de a identifica cu precizie nevoile potenţia­lului client. Trebuie să acorzi oricât timp este necesar şi să pui oricâte întrebări este posibil pentru a afla cu exactitate de ce un anumit client are nevoie să cumpere produsul sau serviciul tău în acest moment. Dacă nu reuşeşti să identi­fici cu acurateţe nevoile potenţialului client, întregul proces se va bloca.

Oamenii cumpără produse şi servicii atunci când simt că aşa se vor simţi mai bine. Dar ei se pot simţi mai bine, nu doar dacă cumpără produsul sau serviciul tău, ci și dacă cumpără alt produs sau serviciu sau dacă nu cumpără deloc.

Fiecare client are trei opțiuni în fața oricărei oferte de cumpărare: el poate cumpăra de la tine, de la altcineva sau poate să nu cumpere deloc în acel moment. Sarcina ta este să faci clientul să înțeleagă că are suficient de mult nevoie de produsul tău pentru a depăși orice rezistență la cumpărare care ar putea împiedica vânzarea.

În plus, clientul trebuie să se simtă substanțial  mai bine cu produsul sau serviciul tău decât fără ele. O mică sporire a valorii sau a beneficiului nu este suficientă, ci trebuie să fie suficient de mare pentru a justifica suma de bani pe care o solicitați plus cantitatea de timp și energie pentru a implementa soluția ta.

Oamenii apreciază cel mai mult libertatea. Când dispun de bani, ei au și un anumit grad de libertate. Au la dispoziție alegeri și opțiuni. Pot să facă o varietate de lucruri. Această dorință de libertate este un motiv important pentru care oamenii ezită să-și cheltuiască banii, oricare ar fi scopul.

Dacă un potențial client cumpără de la tine, el renunță într-o anumită măsură la flexibilitatea și libertatea pe care le avea înainte de-ați da banii. Dacă cumpără de la tine un produs care nu-l satisface, el nu mai are nici bani și nici nu beneficiază de pe urma produsului. Deoarece fiecare potențial client a avut această experiență mai mult decât o dată în viață, există întotdeauna o anumită rezistență la cumpărare.

Acțiuni diferite pot să-i ofere unei persoane grade diferite de satisfacție. La fiecare decizie de cumpărare, potențialul client vrea să obțină cât mai mult astfel de unități de satisfacție. El vrea să se simtă mai bine din punct de vedere fizic, emoțional și chiar spiritual. El vrea să fie satisfăcut într-o varietate de moduri.

 Cu cât sunt mai diverse modurile în care produsul sau serviciul oferit îi pot aduce plăcere și satisfacție potențialului client, cu atât va fi mai ușor pentru el să cumpere.

Fiecare persoană are motive diferite pentru a cumpăra.

Atunci când vânzătorul scoate în evidență prețul mai scăzut al unui produs sau serviciu necunoscut față de un cumpărător care este preocupat de numele sau reputația companiei care vinde produsul, el își afectează negativ șansele de a face vânzarea.

Oamenii sunt sensibili față de atitudinea altor persoane din mediul lor de muncă sau de trai. Ori de câte ori cineva se gândește să facă o cumpărătură, ia în considerare și cum vor reacționa alți oameni față de decizia lor de cumpărare. Nimănui nu-i place să fie criticat. Dacă va fi criticat de șef sau de partenerul de viață pentru o anumită achiziție, potențialul client se va reține de la a face achiziția. Pe piețele competitive se presupune că produsul sau serviciul tău are un preț corect și o calitate suficient de bună, altfel piața l-ar elimina. Spunându-i clientului că ar trebui să cumpere produsul datorită „prețului și calității” este ca și cum i-ai spune că ar trebui să-ți cumperi produsul pentru că i-l livrezi. Acesta nu este deloc un motiv pentru ca el a-l cumpere.

II. IDENTIFICAREA NEVOILOR

         De îndată ce ai identificat nevoile și dorințele cheie ale clientului, îți poți structura prezentarea în asemenea mod încât să demonstrezi clientului într-o manieră copleșitoare că îi vor fi satisfăcute acele nevoi dacă va cumpăra de la tine.

         Majoritatea vânzătorilor sunt preocupați de ceea ce este produsul lor, de cum este fabricat și de care sunt caracteristicile specifice ce țin de design și producție, dar potențialul client dorește să afle ceea ce produsul sau serviciul tău va face pentru el.

         Există întrebări pe care le poți pune pentru a afla dacă nevoile emoționale pe care produsul tău le satisface sunt suficient de importante pentru client ca acesta să cumpere ceea ce vinzi tu. Astfel identifici corect nevoile.

         Cele două motivații majore pentru care oamenii cumpără sunt dorința de câștig și teama de pierdere. Dorința de câștig este legată de îmbunătățirea condițiilor de trai și de aceea trebuie să convingi clientul că produsul tău i-ar îmbunătăți viața comparativ cu situația prezentă, dacă ar achiziționa produsul tău. Cât despre teama de pierdere, se poate spune că potențialii clienți se tem să nu facă o achiziție greșită, să se trezească cu ceva ce nu vor, nu au nevoie, nu pot folosi sau nu-și pot permite. Deoarece asemenea situații au mai avut loc în trecut, sunt precauți pentru a nu repeta experiența. Oamenii sunt mult mai motivați să cumpere dacă simt că sunt pe cale să piardă ceva în cazul în care nu cumpără, decât de anticiparea beneficiilor de care se pot bucura în cazul în care cumpără.

Un client indecis va lua imediat o decizie de achiziție de îndată ce este confruntat cu posibilitatea de a nu fi în măsură să aibă produsul la prețul curent sau de a nu putea să-l aibă deloc.

Credibilitatea. Clientul va fi sceptic, indiferent cât ești convins că produsul tău va face ceea ce spui că face, de aceea sarcina ta este să-ți sporești credibilitatea până în punctul în care alungi orice urmă de ezitare din mintea clientului.