Dilema Veche. „Fiecare obiect e în fiecare clipă altfel“ – interviu cu Ștefan CÂLŢIA

„Alerg prin această lume silindu-mă să ajung la momentul în care mă voi întinde pe canapea ca Oblomov și voi deveni un privitor.“ 

În expoziția „Ștefan Câlția. Obiecte grăitoare“, deschisă la Muzeul Colecțiilor de Artă pînă pe 20 septembrie 2017, plutești ca într un fel de reverie, fermecat de picturi pe pînză și desene în tuș, dar și de obiecte „cu poveste“ din atelierul artistului, strînse de-a lungul timpului împreună cu soția sa, Livia. E o lume a răbdării și a onestității, deopotrivă contemplativă și ziditoare, în care și au găsit loc, printre altele, țigle de lut ars, buchețele de flori uscate, fotografii cu pîini rumenite și un fragment de troiță salvat de pictor de la marginea unei grămezi de lemne pentru foc.

Ce trebuie să vă transmită un obiect ca să îl luați în mînă?

Fiind un om al vizualului, sînt atras de formă și culoare, iar cele două nu se așază oricum. Cineva confecționează obiectul, el e mîngîiat, rotit, încărcat cu viață și transmis mai departe. De exemplu, una dintre oalele de sarmale prezentate în expoziție a aparținut bunicii mele, care a moștenit-o, la rîndul ei, de la străbunica. Fiindcă am crescut lîngă ea, oala de sarmale e impregnată de bucuria Crăciunului, de serile cînd ne adunam toți ai casei la gura sobei. Dar, pe lîngă amintirile copilăriei, ea mă trimite cu gîndul fie la o femeie din Scheiul Brașovului, fiindcă e pictată în verde și negru, culorile costumului tradițional, fie la doamnele în rochii largi din picturile lui Diego Velázquez. În profesiunea mea, toate se transformă în imagini încărcate de povești, de sensuri noi pe care le nuanțez de fiecare dată.

Iar legat de „lucrul vechi“, expresia are două nuanțe. Fie ceva de aruncat la care nu vrei să te mai uiți, fie ceva de preț pe care îl îngrijești și îl duci cu tine generații după generații. În casa noastră există o farfurie de colivă din cositor, care e datată 1785. Deci au căzut familii, au trecut imperii, dar vasul de colivă a trecut din mînă în mînă, de la bunică la nepoată, de la nepoată la strănepoată și acum îl țin undeva ca pe un lucru de preț. De lucrul vechi te apropii nu doar cu nostalgie, dar și cu sentimentul că a aparținut cuiva înaintea ta și că trăiești într-o comuniune.

Ce relație ați dezvoltat de-a lungul timpului cu aceste obiecte?

Fiecare obiect e în fiecare clipă altfel. Eu nu sînt un pictor care să își pună în față obiectele și să înceapă să le picteze. Pentru mine, Creația – și nu mă refer doar la partea văzută – e vie și în permanentă schimbare. Două lucruri se schimbă mereu cînd te uiți la un obiect: tu și el. Lumina e diferită, se mișcă și, în fiecare secundă, îți transmite altceva. Tocmai de aceea putem sta ceasuri întregi pe coama dealului să privim asfințitul și să ne pierdem în lumea care ni se deschide în fața ochilor. Parcurgem o călătorie. Eu îmi iau o fărîmă din povestea lor și le folosesc ca pretext pentru imagine și culoare. Dacă rătăcesc, mă întorc din nou spre obiect, îl văd cît e de frumos, mă sperii și revin la lucrul meu.

Simțiți nevoia să recuperați un timp pierdut?

Nu. Fac parte dintre acei oameni care s-au bucurat tot timpul de vîrsta pe care au avut-o și au încercat să umple acel timp cu faptele lor. S-ar zice că sînt un harnic, dar nu sînt. Sînt un mare leneș și mă gîndesc ce frumos ar fi să stai să privești… Unul dintre băieții mei, cînd era copil, a fost întrebat la un moment dat ce vrea să se facă cînd va fi mare și el a răspuns: privitor. Copiii din jurul lui au zîmbit, dar mie mi s-a părut ceva extraordinar. Ce mare bucurie să poți fi un privitor… Dar pînă atunci, am de împlinit tot felul de lucruri și am senzația că, dacă le fac pe toate – să mut casa bunicilor de pe deal, să îl ajut pe unul dintre băieții mei să își facă la țară centrul lui cultural ș.a. –, voi avea răgaz. Și alerg prin această lume silindu-mă să ajung la momentul în care mă voi întinde pe canapea ca Oblomov și voi deveni un privitor. Voi putea privi lumea și mă voi putea bucura de ea.

Personajele dvs. plutesc, levitează în lumi „pe dos“, dar li se citește pe chip și un fel de însingurare. De ce?

Da, au un fel de însingurare. Cînd am o compoziție cu două-trei personaje care stau într-o anumită relație, niciodată nu mă gîndesc să pictez o conversație. Mă interesează spațiul dintre cele două personaje, locul unde se intersectează tăcerile lor. Personajele mele feminine plutesc în această lume cu gesturi aproape la fel. Modelul e unul simplu: femeia de la țară pe care o întîlneam cînd ieșeam de la biserică și care ținea în mînă floricele. Purta haine de duminică și acestea îi dădeau o anumită prestanță. Ele spun doar atît: hai să ne uităm într-o anumită direcție… restul e problema ta ce vezi! Nu vezi ce am văzut eu, nu gîndești ce am gîndit eu și nu asta e important. Contează faptul că te-am pus să te uiți într-o anumită direcție și că începi să descoperi ceva. Și propriile tale gînduri se răvășesc, se așază altfel, ca-ntr-o lectură. De fapt, arta asta e: deschiderea unei ferestre către o lume în care intri și vezi dacă poți sau nu să mergi prin ea. Îmi doresc ca, de la întîlnirea cu lucrările mele, privitorul să plece meditînd asupra lui și a lumii.

Prin cîte teste trece culoarea pînă o găsiți pe aceea care vă mulțumește?

Aș putea da un răspuns didactic, dar cel mai simplu îmi e să spun că există un instrument despre care doi profesori mi-au vorbit cu sfințenie: paleta. În concepția mea, toată pictura unui artist e paleta. Acolo se întîmplă miracolul și acolo e căutarea continuă. Culorile se tot mișcă, se tot amestecă, la fel ca în creuzetul unui alchimist. Le așezi pe pînză, le întorci, te joci cu ele. E o lucrare între ceea ce știi despre materia cu care lucrezi – care ține strict de profesionalism (cum se amestecă culorile, ce liant să folosești etc.) – și starea ta. Pare banal, însă e ca în rețetele bunicilor: pui un vîrf de sare, o mînă de făină, ouă cît cuprinde. O rețetă între două vecine nu are cantități exacte, dar fiecare știe ce înseamnă.

Dacă ar fi să faceți un film despre Șona, satul copilăriei dvs., cu ce ați începe?

Cu o femeie care frămîntă pîine. În ziua cînd se făcea pîine, simțeam că și bunica, și unchii, și toți cei din jur aveau parcă un alt comportament. Și locul unde se întîmpla acțiunea era foarte special pentru noi, copiii. Era o cameră căreia îi ziceam „dedesubt“. În satul unde am copilărit, casele erau de piatră, iar la demisol se aflau una-două camere unde locuiau de obicei bătrînii familiei, iar într-una dintre ele se afla cuptorul. Așadar, la bunica mea, cuptorul era dedesubt. Coborai cîteva trepte, te aplecai, fiindcă ușa era mică. Pîinea se frămînta într-o covată mare, iar camera era stil vagon, lunguiață, cu un geam mic prin care abia pătrundea lumina. Pe vatră se aprindea lampa cu petrol și se frămînta pîinea. După cîteva ceasuri, cînd era crescută, aveam impresia că aluatul respiră. Două femei făceau apoi pîinea și o băgau în cuptor. Iar din aluatul rămas, bunica făcea niște păsări mici cu boabe de piper drept ochi pe care le băga în cuptor lîngă pîine. Și cînd se coceau, mirosul se ducea în sat. Nu toate familiile făceau pîine în același timp, fiecărei case îi venea rîndul cam la două săptămîni. Seara ieșeam la poartă cu lipia, iar noi, copiii, cu păsărelele acelea mici în mînă, stăteam pe laiță. Era ceva extraordinar. Și, bineînțeles, înainte de a tăia pîinea, dar și cînd se băga în cuptor, i se făcea cruce. Religiozitatea era ceva simplu, clar, adevărat.

De ce invitați mereu la călătorie, o temă care apare frecvent în lucrările dvs.?

Călătoria e dăruire și cunoaștere. Mă întorc la bunica fiindcă am sentimentul că oamenii din vremea ei călătoreau mai mult decît nepoții lor care acum ajung prin Spania. Bunica, pe hotarul pe care îl stăpînea, cunoștea toate ierburile, toate animalele, toate obiceiurile lor și ale satului. Avea o încărcătură extraordinară de cunoștințe pe care le folosea în permanență în conversații sau în lucrurile pe care le făcea zi de zi. Și atunci era o călătorie teribilă. Sînt două feluri de a călători: să o iei pe orizontală, dar după primul deal nu mai vezi locul sau să începi să plutești, să te ridici deasupra locului, conul de cunoaștere lărgindu-se treptat. Eu zic că aceasta e adevărata călătorie.

a consemnat Ana-Maria SÎRGHI

Anunțuri

Brățările Rudraksha 

Brățările Rudraksha sunt realizate din semințele arborelui Rudraksha, un arbore spectaculos, cu fructe albastre, care crește în zona munților Himalaya (Nepal, India), dar și în Thailanda, Indonezia, Guam, Noua Guinee.

Este un arbore despre care legenda spune că s-a născut dintr-o lacrimă a zeului Shiva, motiv pentru care hindușii ii poartă un respect deosebit. De altfel, Rudraksha înseamnă în traducere “ochiul lui Dumnezeu” și se poate spune că acest arbore constituie legătura omului cu Dumnezeu și totodată calea de alinare a suferințelor.

Imagini pentru Rudraksha

Hindușii sunt convinși că o brățară făcută din semințele Rudraksha are capacitatea de a influența în mod benefic viața celui care o poartă. Și chiar o influențează. Toate studiile efectuate în ultimii ani arată fără nicio urma de îndoială că aceasta combate manifestările stresului (hipertensiune, depresie, anxietate), dar fără efectele secundare ale medicamentelor indicate de obicei în cazul acestor afecțiuni.

Brățara Rudraksha iți crește nivelul de energie, iți îmbunătățește capacitatea de concentrare, iar pe termen lung iți induce o stare de relaxare extrem de benefica pentru organism, cu efecte clare anti-îmbătrânire. În combinație cu alte pietre semiprețioase semințele de Rudraksha au efecte benefice asupra celor care le poartă.

Imagini pentru rudraksha pret

Onix-ul este o piatră protectoare pentru cei care o poartă. Ajută la capacitatea de concentrare, diminuarea blocajelor energetice. Este indicat să porți accesorii cu onix în perioadele de stres. Acest mineral ajuta la echilibrarea polarității Yang. Onix-ul negru absoarbe energia negativă și o transforma în energie pozitiva. Atenție! Nu purta aceasta brățară pe timpul nopții. Onix-ul negru iți poate perturba somnul.

http://www.fengshuimarket.ro/copacei-feng-shui/copac-feng-shui-cu-cristale-onix-pe-suport-piatra-model-unicat-2.html

Imagini pentru piatra onix si rudraksha

Cuarțul roz când este purtat ajută la stimularea creativității. Este o piatră de protecție. Ajuta la reglarea polarității Yin. Este utilă pentru persoanele care doresc să își poată exprima mai bine emoțiile. Ajuta la stimularea funcțiilor creierului și la îmbunatățirea capacității intelectuale. Cuarțul roz ajuta la reglarea energiilor Yin-Yang, la calmarea emoțiilor. Această piatră ajuta purtătorul să atragă în jurul lui doar persoane bune. Atenție! Nu este indicat să purifici cuarțul roz în apa salina.

http://accesoriibijuterii.com/65-cuart

Imagini pentru rudraksha bratara

Malachitul este o piatră cu duritate scăzută, cu polaritate Yin. Absoarbe energiile negative și creează un echilibru energetic atât la nivel fizic cât și la nivel psihic. Aceasta piatră ajuta la protecția împotriva radiațiilor nocive. Spune că dacă piatra s-a încărcat cu prea multe energii negative se sparge singură. Ajuta la facilitarea renunțării la obiceiurile nocive. Malachitul nu este recomandat persoanelor sensibile, acestea trebuie să poarte accesorii cu pietre precum cuarț roz.

https://www.e-crystals.com/malachit

Imagini pentru rudraksha și malachit

Se spune că acvamarinul este piatra care te protejează în timpul călătoriilor.  Aceasta are polaritate Yin. Acest minereu are proprietăți de protecție. Îl ajuta pe purtător să se relaxeze mult mai ușor, să fie mai încrezător în forțele proprii. De asemenea, această piatră ajută la reducerea agitației, fricii. Acvamarin-ul mai este denumit și piatra curajului. Este recomandat persoanelor sensibile care au nevoie de încredere.

https://www.concepttropic.ro/

Imagini pentru rudraksha și acvamarin

Turcoazul este un minereu ușor casabil de aceea este recomandat să fie ferit de șocurile termice. Această piatră are polaritate Yin. Ajuta în primul rând la echilibrarea energiei vitale.Este considerat un simbol al generozității, sincerității dar și al afecțiunii. Are proprietatea de a-și modifica culoarea, iar prin intermediul acesteia te poate ajuta să înțelegi că se va petrece o schimbare în viața ta.

http://pietreonline.ro/pietre-fine/turcoaz

Imagini pentru rudraska si turcoazul

Rudraksha ajuta la: protejarea împotriva energiilor negative din jurul tău, oferirea echilibrului, diminuarea stresului. Se știe că orice ființă sau obiect emana energie, într-o forma specifică care poate fi chiar vizualizată în anumite condiții (așa-numita aura). Și, ei bine, energia pe care o emană semințele Rudraksha este una specială, care interacționează într-un mod benefic cu energia persoanei care poarta o astfel de brățară.

https://www.artizan-shop.ro/produse/margele-seminte-rudraksha-89-mm-10-buc–3169.html

Imagini pentru margele rudraksha

Semințele de Rudraksha sunt recunoscute pentru calitățile bio-magnetice pe care le dețin, și care au fost confirmate de cercetările medicale moderne. Acestea  ajuta la menținerea energiilor negative la distanță, oferă celui care le poartă un echilibru perfect între minte și trup. Colierul poate fi purtat atât de femei cât și de bărbați, având un efect energetic benefic.

 

DESCOPERĂ SÂNZIANA DIN TINE! Atelier de cunoaștere de sine în textura poveștilor arhaice Constituirea grupului informal ”Șezătoare urbană” Anca Vasilescu, bibliotecar, trainer storyteller – Biblioteca Județeană ”Astra” Sibiu

 

1. Sărbătorirea Sânzienelor

Celebrăm Sânzienele, sărbătoare a solstițiului de vară care derivă din cultul soarelui. O asociem luminii, focului, soarelui, naturii, atemporalului, vieții înseși. Se spune că cerurile se deschid pentru ”cei care știu cum sa le privească”.
Sărbătoarea florală și câmpenească a Sânzienelor reprezintă ”o festivitate generală a zânelor bune, ca zâne agreste și silvestre” (Romulus Vulcănescu, ”Mitologie românească”). Numele Sânzienei este o denumire latină a ”Sanctei Diana”, căreia i se confereau atributele selenare, cinegetice, salvanice, dar și agrare. Ele ne amintesc de riturile aratului și semănatului noaptea, pe lună plină pentru rodire.
Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeița Diana – ”Sanctae Dianae”: Pârvan presupune că Diana daco-romană (”Diana sancta, potentissima”) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalență nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei ar fi o zeiță aborigenă. Cultul acestei zeițe a supraviețuit după romanizarea Daciei și numele de Diana se găsește în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (<San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc intr-un mediu popular, rural.
Tradiția consemnează că în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie) flăcăii merg prin sat purtând făclii aprinse, rotindu-le similar mișcării soarelui pe cer. Focuri se aprind și in sate pentru a tine râul deoparte si a alunga spiritele malefice, dar si pentru a asigura protecție si purificare. Noaptea dinspre 23 spre 24 iunie este magică. Mircea Eliade avea să remarce în volumul ”Noaptea de sânziene”: ”Cerurile se deschid numai pentru cei care știu să le privească”.
În mitologia românească, sânzienele sunt zâne bune din clasa ielelor dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu Rusaliile care sunt zâne rele. Uneori Sânzienele sunt sinonime cu Drăgaicele, manifestându-se, potrivit superstiției, în ziua sf. Ioan Botezătorul.
Odinioară, se obișnuia ca întreg satul sa ia parte la culegerea florilor de sânziene. Această zi semnifică și culegerea plantelor tămăduitoare. „Du-te soare, vino lună, Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea, floare,/ Galbenă, mirositoare,/ Fetele să o adune,/ Sa le prindă in cunune”…
In noaptea si ziua sărbătorii, Sânzienele, zâne de factura pozitivă din arhaicul românesc, cunoscute si sub numele de Împărătesele, ielele, Sânzienele, Reginele Holdelor, Zânele sau Drăgaicele, umplu văzduhul, prinzându-se in hore măiestre si cântând cu glasuri nemaiauzite.
Ființe mitice, sânzienele sunt de o frumusețe răpitoare, au puteri magice si sunt îndrăgite de muritori. Ele aduc rodnicie pământului, țin grindina departe, investesc plantele cu putere de leac si grâul cu bob, ocrotesc copiii si îi feresc de boli, fiind totodată protectoarele femeilor însărcinate și a fecioarelor. În urm a lor, rămâne miasma de sânziene, un parfum floral îmbietor.

2. Constituirea grupului informal ”Șezătoare urbană”

Scopul atelierului interactiv este ”dezvoltarea unei platforme de meșteșuguri tradiționale adaptate la piața contemporană. Făgăraș-ul prin esența lui, generează servicii turistice și produse de calitate care să onoreze o tradiție istorică ancestrală” (Anca Vasilescu)
Este un schimb de experiență valoros pentru instituția noastră, expertiza Bibliotecii Județene ”Astra” Sibiu, Departamentul Metodic Comunicare Programe, ne ajută să oferim publicului și comunității făgărășene, o nouă abordare a ceea ce înseamnă un spațiu-public destinat formării pe tot parcursul vieții.
Biblioteca publică la nivel european își schimbă statutul identificând nevoia comunității și generând soluții pentru aceasta.
La Biblioteca Municipală ”Octavian Paler” s-a constituit grupul informal ”Șezătoare urbană” – creații handmade. Membrele fondatoare ale grupului: Maria Costea, Gabriela Măran, Ana Costea, Marcela Luca, Maria Vișan, Cristina Frîncu, Andrea Boieriu, Claudia Grama, Anca Marian, Olimpia  Panțu, Viorica Bica, Raluca Maria Bucur, Daniela Carmen Cristescu, Melania Covaliu.

 

DESTINUL CONTEMPORAN AL ARTEI. AFIȘUL – ION PASCADI

No automatic alt text available.

http://casadeculturafagaras.ro/8-martie/

Apariția afișului ca gen al artei grafice este imposibil de datat nu numai pentru că o reconstituire arheologică ne-ar duce până în era primitivă, dar și pentru că sincretismul domeniului l-a făcut greu de clasificat şi definit. Astăzi, riguros vorbind, sfera afișului ar putea fi delimitată la acele imagini plastice, însoțite eventual și de text, care anunță, atrag atenția, popularizează ceva și studiul lor informațional sau semiotic ar fi extrem de important pentru stabilirea codurilor sau repertoriilor celor mai uzitate. Cum viața socială a devenit însă din ce în ce mai complexă, cum afișului grafic suntem nevoiți să-i adăugăm astăzi pe cel luminos sau sonor și cum nu e vorba doar de a anunța sau denunța ceva ci chiar și numai de exprimarea unei situații, stări de spirit, atitudini, lucrurile au devenit mult mai complicate chiar decât erau.

Spre deosebire de multe alte imagini (vizuale, sonore) afişul nu-şi îngăduie să fie gratuit, simplă organizare de forme, culori, linii, lumini sau sunete, ci el este aproape întotdeauna FUNCŢIONAL și subordonat unor domenii extra-artistice: economic (reclama comercială), politic, general-cultural şi doar uneori artistic (dar şi în acest caz rostul lui este să facă cunoscut un alt eveniment, nu sa se prezinte pe el însuşi). Mai este atunci afişul artă? Este el privit şi receptat ca atare? E drept, că prima sa dimen­siune rămâne cea strict utilitară, dar chiar şi în realizarea scopului său limitat si străin de arta propriu-zisă, măsura în care este expresiv, reprezintă o compoziţie sugestivă cu forţă penetrantă în conştiinţe este esenţială, ori prin toate acestea noi am denumit însuşiri estetice.

Luat apoi în afara funcţiei sale imediate afişul poate fi judecat şi strict estetic, or din această perspectivă el se integrează virtual artei de cea mai largă audienţă. Mijloacele moderne de reproducere grafică, tehnicile facilitând afişul luminos sau sonor sunt extrem de dezvoltate astăzi, întrucât beneficiază de rezultatele atinse în toate domeniile de civilizaţia contemporană în care – prin efi­cienţa lor atunci când se impun nu numai raţiunii dar indirect şi subconştientului – joacă un rol dintre cele mai însemnate.

Se ridică, fireşte, problema criteriilor după care îl putem sau nu discuta ca artă. Cred că se poate spune despre toate afişele funcţionale integrate ambianţei şi care depăşesc simplul anunţ sau mai exact îl fac plastic, expresiv că intră INDIRECT în zona esteticului. Trecerea de aici către teritoriul artei presupune însă mai mult şi anume ca semnificaţiei sale utilitare, faptului că el transmite ceva ca atare să i se adauge o SEMNIFICAŢIE UMANĂ SIMBOLICA, transcendentă mesajului semantic propriu-zis şi care să-i dea o relativă AUTONOMIE. Pen­tru a fi artă afişul trebuie să poată exista şi singur, indi­ferent de ce şi cui transmite, chiar şi după ce conţinutul său şi-a pierdut actualitatea şi rostul efectiv.

Ar putea trezi nedumeriri efemeritatea sa. Cum să integrăm în artă un fenomen care îşi pierde atât de uşor şi repede utilitatea, a cărui existenţă este copleşită de milioanele de alte afişe care apar zilnic şi care îi iau locul, întrebarea este reală pentru că afişul se poate păstra, poate deveni peren (vezi cazul lui Toulouse-Lautrec) numai dacă el stabileşte o corespondenţă expresivă între mesajul său semantic şi cel estetic şi dacă, în vir­tutea celui de-al doilea, se păstrează în patrimoniul cul­tural al omenirii. In orice caz semnificaţia sa trebuie să aibă acest caracter ambivalent, el trebuie să intereseze şi indiferent de conţinut, prin construcţia sa formală, cu tri­miteri şi în afara domeniului, pentru care a fost destinat expres, şi după ce şi-a realizat sarcina primordială.

Statutul său artistic mai poate fi pus în dubiu prin faptul că prin definiţie el nu este unic (cu excepţii extrem de rare), că în toate cazurile avem de-a face cu reprodu ceri ale unuia şi aceluiaşi prototip. Pentru a răspunde fina­lităţii sale de bază, în contextul circulaţiei nemaiîntâlnite a informaţiei şi valorilor, unicatul ar fi fost ineficient, aşa că această situaţie complicată esteticeşte derivă din statutul său social. Şi totuşi se cunosc cazuri când – prin marea sa forţă expresivă – reproducerea Porumbelului păcii realizat de Picasso joacă nu doar o funcţie general-umanistică ci şi una estetică, iar obţinerea desenului ori­ginal al artistului rămâne mai mult o problemă de istorie a artei plastice decât de prezenţă estetică directă, în orice caz reproducerea este cel mai serios semn de întrebare pe care ni-1 putem pune în lumina concepției tradiționale despre operă care este unică, inimitabilă şi irepetabilă, concepție care în acest caz se vede trădată.

Problema reală nici nu este cred a catalogării afișului drept artă (epitet valabil în puține cazuri) sau a considerării lui ca fenomen care ţine, în cel mai bun caz, de sfera esteticului (pentru că cele mai numeroase cazuri nu se încadrează nici aici din păcate). Afișul trebuie inte­grat în ambianța estetică, virtuțile lui trebuie apreciate nu doar în sine ci în măsura în care realizează o compo­ziţie în cadrul contextului şi contribuie prin aceasta la formarea sensibilității estetice.

Solicitările multiple ale vieții, îndeosebi caracterul agitatoric sau publicitar pe care afișul este chemat să-1 joace estompează virtuțile sale intrinseci pe care doar o atitudine estetică elevată ajunge să le sesizeze. Este şi păcat de altfel că prezenta funcției sale pragmatic-utilitară face să se risipească adesea valori estetice certe, iar societatea contemporană, cu ritmul ei rapid de evoluție, nici nu apucă să le recupereze. Să încercăm să privim în jurul nostru şi altfel decât funcțional, să vedem şi cum sunt transmise informațiile nu numai ce anume ni se transmite!

Ion Pascadi, Destinul contemporan al artei, Editura Meridiane, București, 1974, pp. 121-123

 

Mesajul afectiv al culorii

article-2574667-1c14d7f100000578-759_964x919

 

Una din preocupările constante din domeniul psihologiei artei este dedicată găsirii răspunsurilor specifice în ceea ce privește rolul afectivității în creația și receptarea estetică. Cele mai multe păreri se înscriu în sfera susținerii conceptului că latura emoțională este condiția sine qua non a artei și de aceea nu poate fi dislocată din conținutul informațional.

Componenta afectivă confirmă în cazul limbajului culorii, care este în strânsă legătură cu cel al formei, că premergătoare înțelegerii raționale, este înțelegerea emoțională. Comunicația afectivă ( Mihai Golu) precede în timp pe cea cognitivă, aspect dovedit de faptul că pragul emoțional este mai scăzut decât cel cognitiv.

Școala americană de psihologie reprezentată de J Bruner, L. Postman, McClary confirmă acest punct de vedere prin cercetările experimentale care au dovedit că prin acțiunea unor stimuli, reacția afectivă precede pe cea cognitivă. Psihologia artei a stabilit că subiecții în contact cu operele de artă emit mai întâi păreri de natură afectivă („îmi place”) și numai după un timp fac aprecieri raționale, emițând judecăți de valoare.

„Înțelegerea trăită cu ajutorul imaginii sau semnului artistic este susținută de emoție, de starea afectivă care sprijină semnificația intelectuală” (Vasile Pavelcu). Toți oamenii au reacții afective, dar se manifestă diferit ca intensitate: pot fi simple stări emotive sau pot atinge culmile extazului atunci când este apreciată o operă cu valoare estetică remarcabilă.

Culorile au ceva de spus prin valențele lor impresive. Conștiința umană le reflectă și le determină expresivitatea artistică, dar și semnificația ontologică.

images

 Viața sufletească a evoluat în funcție de condițiile vieții materiale, omul s-a adaptat continuu față de mediul înconjurător, dar a suferit și influența factorului subiectiv, afectându-i sensibilitatea afectivă. Lumea culorilor stimulează o anumită stare de dispoziție, provoacă emoții și pasiuni. Trăirea afectivă este complexă, cu manifestări psihice diverse, de la cele admirative, până la cele de extaz și beatitudine care se stabilesc diferit de la un subiect la altul.

Despre arta modernă, sunt voci care afirmă necesitatea stimulării unor efecte pur senzoriale (arta impresionistă și op-arta care se caracterizează prin efectul lor vizual), altele susțin stimularea intelectuală. Dar, în funcție de caracteristicile obiectuale ale culorilor și variabilele psihofiziologice ale receptorului, acesta va trăi mai intens sau mai puțin intens ecoul răspunsului său afectiv.

Arta modernă apelează la cinetismul vizual, iar creatorii cromodinamismului la programe speciale care să emită în spațiul înconjurător lumini colorate. Trăirile afective sunt susținute și amplificate cu aceste mijloace tehnice vizuale.

Este greu de imaginat starea estetică fără componenta sa emoțională, chiar dacă în cultura și civilizația contemporană, implicit în domeniul particular al sensibilității umane, s-au produs mutații esențiale. pentru prima dată cade primatul total al afectivității în favoarea raționalului și meditației de factură intelectuală. (Max Bense – corifeul esteticii informaționale) O abordare care este discutabilă. Culoarea are un conținut ideatic, dar fără componenta afectivă și estetică nu poate sta la baza limbajului artistic. Artistul nu este un om de știință, chiar dacă recurge și are acces la la ea, ci este o ființă sensibilă înzestrată cu inteligență, a cărui operă se înscrie pe un traseu cu o traiectorie  afectiv – rațional , pornind de la o impresie puternic încărcată emoțional, la un demers logic formal.

„Arta nu urmărește elaborarea semnificației intelectuale, ci sensul trăit, axiologic al informației”. ( Vasile Pavelcu)

sursa: Dan Mihăilescu, Limbajul culorilor și al formelor, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1980, pp. 186-189, 

ROZE CIOPLITE ÎN PIATRĂ SAU CUSUTE CU FIR

 

Costumul în  Ţările Române în secolul XVII

1214. Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia

Condiții de dezvoltare a costumului

În secolul XVII Ţările Române trebuiau să reziste dominației înăsprite a Imperiului Otoman iar Transilvania şi presiunilor militare și politice ale Imperiului Habsburgic. Majoritatea populației era angrenată, ca și până atunci, în producția agricolă, dar în orașe meșteșugarii se specializau tot mai mult, organizându-și breslele, în decursul secolului, în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, pe la jumătatea veacului, apoi în vremea lui Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, cultura şi arta românească au atins un înalt nivel; odată cu fixarea limbii literare în cronicile scrise în graiul ţării, şi în arta bisericească şi laică au fost create opere clasice.

Cadrul de arhitectură şi decoraţie

Construcţiile moldoveneşti de la jumătatea secolului, ca Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, oglindeau luxul curtean, incluzând în compoziţia tradiţională o somptuoasă decoraţie orientală a faţadelor, acoperite cu o veritabilă dantelă de piatră, ca din găietane împletite și flori brodate. În ultimul sfert al secolului, stilul brâncovenesc, sinteză a artei culte și populare românești, cu unele înrâuriri ale Renaşterii apusene, a excelat prin proporţiile echilibrat ale construcţiilor ca cele ale mănăstirii Horezu sau ale palatului Mogoşoaia (fig. 214), ca şi prin ornamentarea discretă cu reliefuri florale, cioplite în borduri de piatră, cizelate în argint aurit sau brodate în mătase şi fir.

2

215. Matei Basarab și Doamna Elina, miniatură din liturghierul lui Radu Sîrbu, 1654, București, Biblioteca Academiei Române

3

216. Floare brodată cu fir, secolul XVII

CARACTERE GENERALE ALE COSTUMULUI

În apus, în timp ce la curţile monarhice catolice, în cadrul stilului baroc, era cultivată o frumusețe aristocratică, spiritualizată, cu forme rigide, supradimensionate, (ca cele date de rochiile ca enorme clopote ale infantelor pictate de Velâzquez), se răspândea pe scară largă moda burgheză, democrată, comodă şi practică, lansată de prima republică europeană, Olanda. Costumul domnesc şi boieresc din Ţările Române păstra în continuare veșmintele de ceremonie de tip bizantin, primind, mai ales pentru viața zilnică, înrâuriri ale hainelor apusene. Dintre țările vecine, mai cu seamă Polonia, a cărei aristocrație strălucitoare se înrudea deseori cu boierimea moldoveană,  oferea modele de eleganță.

Idealul uman, desprins din portretele domnitorilor, accentua în primul rând forţa morală dar şi pe cea fizică. Departe de hieratismul impus de Contrareformă ţărilor catolice, ca şi de supradimensionarea sferoidală caracteristică imperiului otoman, siluetele eroilor români se profilau bine legate dar umane, în veşminte lipsite de exagerări (fig. 215).

COSTUMUL BĂRBĂTESC

Pe cap se purta căciula de blană, fie cu forma înaltă păstrată de la Mihai Viteazul, împodobită cu egretă prinsă cu broșă scumpă, fie ca o bonetă mai joasă care putea avea şi bor, despicat în frunte, „à la Schiavone”.

4

217. Ieremia Movilă, broderie, 1606, mănăstirea Sucevița

Pe trupveșmântul tradiţional de ceremonie era caftanul cu mâneci lungi, cu fente, din catifea înflorată şi îmblănit (fig. 217). Cel al lui Vasile Lupu, descris de Stanislas Oswiecin, era din postav ţesut cu aur, cu flori înalte de un deget. Remarcabilă era la caftane şi bogăţia cheutorilor întinse de-a lungul pieptului, ca benzi din împletitură de fir, grupate sau dispuse la distanţe regulate ca şi nasturii din noduri de fir (fig. 217). Odată cu confirmarea în scaun a domnului, turcii îi trimiteau „caftanul de domnie”. La rândul său, domnitorul trimitea sultanului, în afara sumelor de bani care formau peşcheşul anual, şi caftanul denumit cabaniţă. Caftanul era uneori înlocuit de conteşul cu mâneci scurte şi largi (ca cel al lui Simion Movilă pe broderia sa de mormânt), în vremea lui Constantin Brîncoveanu caftanul avea aspectul unei mari pelerine, cu fente pentru mâini, dublată cu hermină, ca şi cea a Regelui Soare din Franţa contemporană. Completând costumaţia în stil oriental, sub caftan se îmbrăca, la ceremonii, anteriul la fel de lung, cu mâneci strimte, încheiat până la brâu cu nasturi şi încins cu brâu.

Către sfârșitul secolului, se purtau şi în Ţările Române pantaloni turceşti încreţiţi — şalvari sau ceacşiri (de exemplu Constantin Brîncoveanu în gravura lui Del Chiaro), de care erau cusuţi ciorapi de piele (meşi) şi peste care se purtau pantofi sau papuci, iar pentru călărie cizme. Deseori sub caftan domnitorii purtau însă veşminte de tip apusean: tunica scurtă până mai sus de genunchi, închisă cu nasturi şi cu ceaprazuri până la brâu, pantaloni pe picior şi cizme (de exemplu Radu Mihnea în tabloul votiv de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti).

Boierii rivalizau în lux cu domnitorii, chiar şi boierii mai mici sau meşteşugarii ca Vucaşin pietrarul, Istrate lemnarul sau Pîrvu Mutu zugravul, care lucrau pentru Constantin Brîncoveanu, apăreau în picturile votive înveșmântați în haine de aceeaşi croială, doar executate din materiale mai modeste, din stofe, fără strălucirea florilor de aur, şi cu blănuri ieftine.

Uniforma ostăşească exista în al doilea deceniu al secolului; Miron Costin descria astfel un corp de oaste pământeană în armata moldoveana a lui Ştefan II Tom-şa, darabanii: „cu haine tot de felandrăş, cu nasturi şi cu ceapraze de argint, în pilda haiducilor de Ţară Leşească, cu pene de argint la comanace şi cu table de argint pe şolduri…”.

COSTUMUL FEMININ

Costumele doamnelor erau de o deosebită splendoare în vremea lui Vasile Lupu. Soţia sa, Tudosca Doamna, era înfăţişată pe broderia mormântului ei, păstrată la muzeul mitropoliei din Iaşi (fig. 218) purtând pe cap peste părul strâns, după moda apuseană, spaniolă, o pălărie înaltă, cu calota brodată cu perle, împodobită cu egreta prinsă în agrafa cu pietre scumpe, iar la urechi cu două roze din aur sub care atârnau cerceii.

5

218. Doamna Tudosca, broderie, 1640, Iași, Muzeul Mitropoliei Moldovei

Pe trup avea o bluză puţin vizibilă la gât, cu mâneci brodate, răsucite, cu croiala păstrată şi azi în costumul popular din Vrancea, apoi o rochie din brocart cu flori, decoltată şi un conteş cu mâneci scurte şi foarte largi, din catifea cu flori, închis pe piept cu nasturi şi cheutori lungi, întinse orizontal până la umeri. Doamna era împodobită cu multe bijuterii, şiraguri de perle şi lanţuri foarte mari şi lungi, răsucite în jurul trupului (moştenite probabil din secolul trecut).

Contemporana ei din Ţara Românească, Doamna Elina a lui Matei Basarab, avea un costum asemănător, doar la gât avea un guler încreţit, după moda apuseană (fig. 215).

Spre deosebire de Moldova unde reprezentantele protipendadei purtau în mod obişnuit pălărie, în Ţara Românească aceasta era un privilegiu al doamnei, boieroaicele acoperindu-se, ca şi femeile de rând, doar cu un văl. Soţiile micilor boiernaşi de ţară, ca şi orăşencele se pare că purtau fote sau vâlnice încreţite, asemănătoare celor rămase în portul popular, pe când bărbaţii lor adoptaseră unele piese ale costumului turcesc (de exemplu ceacşirii), combinându-le cu altele apusene (tunica) şi populare româneşti (căciula).

sursa: Nanu, Adina, Artă Stil Costum,  Editura Meridiane, București, 1976, p.124-128

Patrimoniul brâncovenesc pe înțelesul tuturor. Adriana Scripcariu, Luiza Zamora, George Dumitriu.

1

Te întrebi poate cum se pictează o biserică, cât durează și cum se îngrijește apoi pictura. Un șantier de frescă începe întotdeauna cu montarea schelelor, a podinelor și a scărilor. La fel și un șantier de restaurare. Pictura sau curățarea ei se începe de sus, de la Pantocrator. Apoi se continua cu tamburul turlei, calotele absidelor, tavanele și pe vertical, pana jos. Asemenea catapetesmelor, pictura în fresca are dușman: fumul de la lumânări. lata alături un înger proaspăt eliberat de sub stratul de fum. Negreala încă se mai observă pe alocuri. Gândește-te că introducerea curentului electric în biserici este ceva recent, de mai puțin de un secol și că sute de ani lăcașurile au fost luminate doar de soare și de lumânări. Multe dintre monumentele noastre medievale au fost restaurate în ultimele decenii. Surpriza descoperirii picturii brâncovenești, așa cum era ea la început, a fost mare. Gândește-te ca generații de istorici au scris despre vechile ctitorii fără să poată privi icoanele pline de detalii și culori care le acopereau pereții. Putem fi astăzi, grație restauratorilor, privilegiații privitori ai acestor minunații. Dacă n-ai cunoaște istoria lor, unele ți-ar putea părea noi-nouțe. Mai sunt însă multe fresce care stau încă sub stratul de fum și așteaptă să iasă la lumină. (pp 126)

2

În vremea brâncovenească s-au pictat și multe, foarte multe icoane pe lemn. Destule din ele au străbătut timpul pana la noi. Le găsești uneori pe catapetesme, în bisericile monument, alteori, în muzee: icoane împărătești, prăznicare ori diferite compoziții alcătuite după dorința comanditarului (cel care comanda realizarea unei lucrări de artă). Iată alături doua icoane asemănătoare ale Maicii Domnului. Privește-le cu atenție observa ce au în comun: fondul de aur, tronul foarte împodobit, statura impunătoare dar și grațioasă a Fecioarei. Acestea țin de stil. Alte detalii sunt descrise de erminie: straiul roșu purpură al Maicii, larg și lung până la pământ și încălțările de aceeași culoare, cuvenită doar capetelor încoronate, gestul care arată spre prunc și binecuvântarea-răspuns a lui Iisus. Icoanele brâncovenești, puțin mai familiare decât cele ale epocii anterioare, au încă un aer hieratic, amintind de vechiul Bizanț. Cu mai bine de doua veacuri înainte de vremea Brâncovenilor, în Apusul Europei, pictorii reprezentau Fecioara ca pe o tânără îmbrăcată în costum de epocă, iar pe pruncul Iisus, un bebeluș nud și bucălat, sugând cu pofta din sânul mamei. Vezi tu, civilizația brâncovenească s-a inspirat mult din cea a Europei Occidentale, dar erau și multe aspecte care țineau de credință iar acestea nu puteau fi schimbate.

3

4

 

Neofit, tânăr și fără de barbă. (Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine)

5

Cum se fac nimburi reliefate pe perete.

După ce vei schița sfântul pe peretele crud, ocolește-i cununa cu compasul și cu un condei subțire, potrivind bine rotocolul pe lângă cap. Apoi luând cu mistria mică var amestecat cu câlți, pune-l și ridică cununa împrejurul capului, potrivind marginea de către cap subțire, iar cea de afara (…) groasă ca de un deget; apoi bate cuie de lemn sau de fier prin acel var ca să ție, dar ia aminte sa nu acoperi și părul sfântului. Apoi lipește deasupra hârtiei subțiri (…) la cât ai ridicat ca nicidecum să nu se vază varul. Și ocolește a doua oară cu compasul deasupra, peste hârtiile acelea ca să însemnezi cununa. Și atunci luând lemnul în capul căruia ai săpat stea, flori și alte scobituri (ca la o pecete) urmărește cu luare aminte învârtitura compasului și udând cu apă lemnul săpat să-l pui deasupra cununei apasă-l sau lovește-l (ușor) cu un mai ori cu o tesla, ca să se întipărească și să se închipuiască florile și așa ocolește de jur împrejurul cununii. Apoi, scoțând hârtiile, potrivește și netezește varul împrejur cu mistria și cu un condei mărișor și moale înmuiat în apă, apoi dă-l cu ocru. Și înconjoară iarăși cununa cu compasul, întâi cu alb, apoi cu oxiu și lasă-o să se usuce bine ca să poți pune aurul cu mordant (în acest caz, substanță lipicioasă cu ajutorul căreia se fixează foița de aur pe perete.) Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

SCRIPCARIU, ADRIANA
Patrimoniul brâncovenesc pe înțelesul tuturor / Adriana Scripcariu, Luiza Zamora, George Dumitriu. – Ciolpani: Scoala Agatonia, 2014
ISBN 978-606-93416-3-6
I. Zamora, Luiza
II. Dumitriu, George
7(498)” 17″
94(498.1)” 17″ Brancoveanu,C.