Arhivă | aprilie 2014

CULOAREA

STILURI ȘI ORNAMENTE LA MOBILIER MARINA BUCĂTARU, Ed. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, BUCUREȘTI

„Niciodată lumea n-a fost atât de colorată ca azi” Fernand Leger

„…Plutarh relatează că la cucerirea Suzei, Alexandru Macedon a luat ca pradă stofe vopsite în purpură aparținând lui Darius, în fantastica valoare de 50 000 de talanii, care erau păstrate în tezaurul regal persan de 192 de ani, fără ca să se fi alterat cu ceva culoarea”. Paul Constantin

„Un kilogram de verde e cu mult mai verde decât o sută de grame de verde”. Paul Gauguin

culori

 UNIVERSUL CULORII

Culoarea reprezintă una din coordonatele fundamentale de organizare şi integrare a constantelor comportamentului uman alături de spaţiu, timp, temperatură, presiune şi gravitaţie. Dintotdeauna omul a trăit si a evoluat sub influenţa permanentă a unei anumite ambianţe de culoare. Constantele dominante ale acesteia au dus la formarea unor constante corespunzătoare ale firii şi echilibrului psiho-fiziologic general, la cristalizarea unor particularităţi tipologice de esenţă filogenetică-istorică.

La nivelul omului, sensibilitatea cromatică atinge cel mai înalt nivel de dezvoltare. Omul simte nevoia nu numai a culorii în general ci, mai ales, a diversităţii cromatice. El se naşte şi trăieşte într-un univers generator de senzaţii de culoare. Modul uman primar de reacţie la influenţa culorii este fiziologic şi emoţional, reacţia este spontană, prezenţa culorii, experienţa culorii sunt date fireşti, naturale. Simbolistica culorii este transmisă prin lanţurile de generaţii în decursul procesului evoluţiei istorice a civilizaţiei şi culturii, pentru că omul nu trăieşte într-un cadru cromatic neutru, ci într-o constelaţie de semnificaţii cromatice.

Omul de astăzi este mai puternic legat şi mai dependent de culoare decât semenul său din epoca primitivă său chiar de acum câteva sute de ani pentru că este mai conştient, iar informaţia, necesitatea şi sensibilitatea sa cromatică ating azi valori incomparabil mai ridicate, cantitativ şi calitativ, decât în trecut.

Deşi mecanismul fiziologic al vederii permite oricărui om normal să distingă mii de nuanţe, categoriile perceptuale cu ajutorul cărora sesizăm şi conceptualizăm lumea senzorială se dezvoltă de la simplu la complex. De altfel, culoarea se bucură în plus şi de licenţele visării şi ale imaginaţiei.

S-a recunoscut de timpuriu dreptul culorilor de a fi alese şi asociate în mod liber, potrivit unor legi independente de dispunere a lor în realitate. S-a admis că în aranjarea lor se caută o bucurie a ochiului, într-un cuvînt o armonie .

Culoarea are o acţiune directă asupra sensibilităţii, independent de orice semnificaţie inteligibilă. Imitând natura, omul s-a înconjurat de culori; spontan şi concret, înaintea sintezelor şi gândirii artistice, omul şi-a îm­podobit colorat obiectele uzului zilnic şi lumea artificială a spaţiului arhitectural în care îşi desfăşoară existenţa.

3.2. CULOAREA ÎN ISTORIE

Covârșitoarea înrâurire exercitată de cromatica mediului natural este probabil cauza pentru care oamenii nu numai că au început să folosească culorile foarte timpuriu, dar au şi căutat să le afle secretul, atribuindu-le puteri magice, mai târziu cu valoare de simbol.

Primele consideraţii cu privire la culoare şi formă le-au făcut grecii antici, care acordau o mare atenţie nu numai conceptului ci şi aplicării frumosului în viaţă, în planul generalizării şi abstractizării estetice, ei con­siderau culoarea ca atribut fundamental al formei ideale. Acest lucru nu înseamnă că aspectul cromatic era socotit predominant necesar, ci că era subordonat formei. Zeii sculptaţi în marmura fină de Pentelic, reprezentări ale idealului grec de perfecţiune omenească, erau coloraţi pentru a fi cât mai aproape de realitate, mai adevăraţi, mai asemănători cu exemplarele selecţionate ale umanităţii. ,

În Grecia culoarea era una din cele mai puternice modalităţi decorative, ea servea la diferenţierea pieselor arhitecturii şi la deta­şarea planurilor de structură.

Parthenonul avea fusele coloanelor patinate în caneluri şi capitelurile colorate cu linii roşii şi albastre, triglifele erau albastre, ca si lăcrimarele, reliefurile metopelor erau pictate în roşu si albastru, detașându-se pe un fond roşu, iar figurile din frontoane şi ele colorate, se proiectau pe un fond alternativ roşu şi albastru. Tot în roşu şi albastru erau pictate şi acroterele, ornamentele de pe cornişe şi multe altele. Uneori apăreau şi ornamente aurite.

Şi tot în Grecia, în secolul de aur, aflăm de la Plinius că pictorul Apelles folosea doar patru culori : alb de cretă, ocru galben, ocru roşu şi negru (aceeaşi paletă ca a picturii rupestre din paleoliticul superior). Această sobrietate coloristică greacă, menţinută într-un registru exclusiv cald, propriu mai ales ceramicii, nu este caracteristică şi evoluţiei cromaticii orientale, în Egipt, în Imperiul Vechi, pe la 2700 î. e. n. , pictura funerară este realizată cu o paletă largă, de la roşu si galben la verde si albastru. Tot atunci este utilizată şi faianţa egipteană din cuarţ glazurat cu sticlă silicoasă divers colorată : roşcată, crem, neagră, verde şi albastră, în nuanţe nenumărate. Iar în Creta, în plină civilizaţie monoică, pictura murală şi pictura pe vase arată un rafinament coloristic rar, asemănător impresionismului francez : roşii, trandafiriu, ocru galben, violet, albăstrui, verde, cu mari varieri de tonuri.

Mai târziu, romanii au restrâns policromia la interior şi pictura murală pompeiană a avut valoare de etalon pentru decoraţia europeană de mai târziu.

Experienţa acumulată de lumea antică în domeniul cunoaşterii şi folosirii culorilor era uriaşă: se cunoştea prepararea unui mare număr de coloranţi, se descoperiseră procedee tehnice variate si ingenioase, se formulaseră o serie de teorii în legătură cu lumina şi cro­matica.

Evul Mediu european n-a putut însă beneficia imediat de această moştenire, decât în

O splendidă experienţă cromatică au făcut în Evul Mediu vitralierii din apusul Europei.

În secolul al XII-lea legenda spunea că aceştia amestecau în sticlă praf de pietre preţioase, pentru a obţine, mai ales, frumoase nuanţe de albastru din safire, si de roşu din rubine.

Oricum, remarcabile sunt, în creaţia coloristică a vitralierilor medievali, cunoaşterea şi folosirea efectelor luminii colorate directe, a variaţiei intensităţilor şi calităţilor coloristice, în funcţie de variaţiile luminii: după orientare cardinală, după situaţie geografică, după oră.

În epoca Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XV-lea) încep să se utilizeze culori preparate mai simplu, în nuanţe mai numeroase. Se fac o seamă de experienţe de preparare a diverselor culori, de astă dată de către mari pictori: Veronese, de neuitat cu verdele său specific, Leonardo care a experimentat folo­sirea bitumurilor pentru efectele de adâncime în clarobscur, Durer. Renaşterea a marcat un progres hotărâtor în practica şi teoria culorilor. Începând cu trecentoul italian, pictorii se străduiesc să obţină efecte tridimensionale, atât cu ajutorul perspectivei coloristice, cât şi cu cele ale clarobscurului. Această tendinţă se exacerbează în manierism, iar barocul cunoaşte un adevărat iluzionism al adâncimilor. Renaşterea aduce şi începuturile modulaţiei culorilor, fără ca prin aceasta să se impieteze însă asupra integrităţii şi perfecţiei formelor. Pe la sfârșitul acestei epoci cresc tendinţele spre autonomia culorii, iar barocul, prin Rubens şi Rembrandt zdruncina autonomia formei, accentuând tendinţa generală barocă spre dinamism, creând sentimentul spaţiului în expansiune. Imensa teatralitate barocă, sonoritatea specifică a culorilor utilizate acordă sfârșitului de secol al XVII-lea acea atmosferă densă de lux si grandoare fără egal.

După maiestuoasele dialoguri roşu-aur, negru-aur, negru-argint ale barocului, au cucerit Europa exuberantele si delicatele curbe rococo, descoperind galbenul auriu si culorile pastelate, precum şi graţioasele efecte ale perechilor bleu-auriu, roz-auriu, vernil-argintiu, alb-auriu. Este epoca picturilor convenţionale ale lui Fragonard si Boucher, epoca păstoriţelor în crinoline si a carnaţiei roz, mătăsoasă şi ireală.

Tendinţele neoclasice ale secolului al XVIII-lea estompează oarecum dorinţa de policromie, impunând tonuri brune mai calde, tonuri roşii şi verzi mai stinse.

Culoarea este redusă acum la tăcere, ea acoperă suprafeţe dar nu subliniază volume.

Secolul al XIX-lea nu aduce inovaţii în domeniul culorilor, ci mai mult în al formelor. Secolul XX poate fi considerat secolul domniei absolute a culorii, al integrării culorii în universul individual.

Este secolul marilor experimente curajoase, apare cubismul, futurismul, constructivismul, dadaismul culoarea devine stindard de luptă contra facilităţii şi a formalului, instrument şi manifest violent, agresiv, mod de exprimare a revoltei artelor.

Manifestarea concretă a înclinaţiei omului spre policromie se vădeşte în conceperea ambianţei sale, în alegerea nuanţelor şi texturilor cu care se înconjoară. Armonizarea esenţelor lemnoase cu ţesăturile este una din pre­ocupările sale, precum şi acordarea acestora cu componentele decorului interior. Fără acest profund simţ al culorii nu s-ar fi creat minunatele tapiserii de Gobelins şi de Lyon, nu s-ar fi dezvoltat subtilele arte ale ceramicii (Meissen, Sevres, Wedgwood), ale sticlei (Boemia, Murano, Tiffany, Galle), ale covoarelor (Turcia, Persia, Armenia) şi fără acestea ambianţa umană ar fi rămas săracă şi tristă.

Reclame

COSTUMUL DIN ŢARA FĂGĂRAȘULUI

Portul popular de sărbătoare din România. Elena Secoșan, Paul Petrescu

 Portul popular din zona Făgăraşului prezintă o mare varietate de forme, care oscilează de la o tipologie la alta, fiind dificil de a contura cu precizie caracte­rul costumului din aceste locuri. Totuşi, portul „pomeselnicului” cu „căiţa cu aripi”, a „păsturilor din cioarec”, a „cămăşii cu reţe” şi a „buboului” arhaic, ne ajută să stabilim unele criterii care au stat la baza închegării şi a evoluţiei vestimentaţiei din acest loc şi să selecţionăm elementele tradiţionale, din care a crescut şi s-a dezvoltat costumul din etapă în etapă până la forma sa de astăzi.

Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşă, păstură sau şorţ, brâu, bete şi încălţăminte.

Fetele purtau înainte părul scurt, retezat pe sub urechi, sau lung şi împletit în 2 codiţe. Pe cap purtau pălărie din pâslă neagră cu un decor de ciucuri, „canafi”, pe calotă. Femeile se împletesc cu 2 cozi, strânse la ceafă, peste pun „căiţa de păr”, o mică bonetă din pânză, legată sub bărbie. Pe frunte „fruntarul”, o panglică ornamentată cu mărgele. Peste aceste două piese se așează „căiţa cu cipcă” sau „căiţa cu aripi”. Peste această bonetă se leagă „pomeselnicul”, un ştergar din bumbac, ţesut de mână, cu capetele alese din nevedituri, numite „ciurele”. Felul de a lega pomeselnicul depinde de vârsta femeii, de ocazie şi de tipul local, dat fiind diferenţele ce apar de la sat la sat.

Cămaşa este croită cu flori încreţite la gât. Mâneca se termină într-un volănaş mic, „fodorul”, susţinut de „brăţăruşă”, cusută peste muchiile creţurilor.

Găsim mai multe tipuri de cămaşă, dintre care cel mai vechi cunoscut este „cămaşa cu poale într-una”, partea superioară a acesteia fiind numită brâu. Gulerul şi gura cămăşii sunt cusute cu arnici roşu; pe lângă gură se înşiră rânduri de „stele cu coarne” sau „stele crestate”. Mâneca deţine un ornament specific Făgăraşului, „reţea”, o dantelă ce se întinde pe braţ de la guler până jos şi uneşte foile de pânză (înlocuind cheea) şi este ornamentată cu „pui peste cot”, cusuţi de asemenea cu arnici roşu.

Cămaşa veche cu „reţe” şi „pui roşu” a dat naştere altor variante, care aupăstrat „reţea”, dar au părăsit puii de la gură, iar puii peste cot roşii îi găsim înlocuiţi cu „puii pe dos” în colorit negru, în etapele ce au urmat, cămașa primeşte alte înfăţişări: este ţesută în 3 – 4 iţe, cu năvădituri „în ciurele”, ornamentul de la cot se mută pe umăr sau se resfiră pe suprafaţa mânecii, fără a respecta ordinea consacrată.

Pe partea inferioară a corpului, îmbrăcată cu poalele, se succed, în timp, mai multe categorii de „catrinţe”, dintre care cea mai veche este „păstura din cioarec”. Confecţionată din două foi de pănură („cioarec”) late, aceasta cuprindea strâns corpul femeii, fără a mai fi nevoie de a purta şi la spate o catrință. Păsturile sunt date la piuă și „glăţuite” (lustruite cu o tehnică specifică) având la marginea de jos ciucuri „frânghii”. Acestei păsturi i-au urmat o serie de variante, unele purtate numai în faţă, cum sunt: „păsturica vânătă” sau neagră, țesută în nevedituri (gen macat); „păstura cu fir amestecat” (urzeala neagră şi beteala roşie), cu un „rând de flori” şi bordură aleasă la poală, şi în fine „şurţul” format dintr-o ţesătură largă (cca. 1,50 m), purtat încreţit. La spate se prinde „păstura de spate” vânătă sau neagră. Se poartă şi singur, învelind corpul femeii ca un vâlnic.

Brâul tipic de Făgăraş are ornament linear, dispus pe lungime.

Costumul bărbătesc se compune din căciulă, sau pălărie, cămaşă, cioareci (ismene), chimir („şerpar”) şi încălţăminte.

Căciula se poartă ţuguiată, pălăria cu borul mic este garnisită – în ținuta de sărbătoare – cu un ciucure mare („canaf”) şi cu o podoabă din mărgele și flori numită „vrâste”, care atârnă peste borul pălăriei. Cămaşa veche, „românească” era croită drept, cu guler îngust, mâneci largi, păstrând tipul generalizat al cămăşii bărbăteşti originare. A urmat cămaşa de tip nou, „nemţească”, cu guler răsfrânt, mâneca încreţită la umăr şi prinsă în pumnaşi jos, iar pe piept cu un ornament de cerculeţe denumite „streafuri”, după modelul cămăşii de oraș. Această cămaşă este ornamentată în două tehnici: cu tighele cusute cu mașina (pe guler, umeri, piept) şi cusături de mină, între care menţionăm încrețiturile artistice, „zbîrciogii”, de la mâneca şi „strîmbuleţii”, colţişorii de la guler și umeri.

Cioarecii confecţionaţi din pănură sunt ceva mai largi decât cei Sibiu. din Ornamentul specific al acestora este bordura neagră de „creste la cioareci”, realizată din postav aplicat. Chimirul, „şerparul”, mai lat înainte, este ornamentat cu motive stanţate şi cusături cu şuviţe din piele colorată, denumite „cosoaie”.

Pieptarele întregesc costumul. Pieptarul înfundat, cu ornamentul de floare „pe piept”, înainte era purtat de femei. Astăzi este frecvent pieptarul despicat, ornamentat bogat pe piept. Bărbaţii poartă pieptar înfundat, „cu gură”, o despicătură mică la piept. Printre hainele de lână, „buboul” reprezintă elementul tradiţional al Făgăraşului. O altă haină, „recălul”, în vărgi, sau simplu, în culoarea brună a lânei, este de asemenea caracteristic portului de Făgăraş.

Mai multe pe:

http://www.bucurfam.com/traditional.html,

http://apostolatintarafagarasului.blogspot.ro/2014/01/costumul-popular-bun-romanesc-de.html