Arhivă | august 2014

CULOAREA ÎN TERAPEUTICĂ AMBIENTALA

CULOARE. ARTA. AMBIENT

PAUL CONSTANTIN

EDITURA MERIDIANE

1979 

1

Cromatica interioară a arhitecturii mai presupune încă o gamă foarte largă de condiții si probleme specifice, mergând de la cele ale birourilor sau magazinelor, până la cele ale locuinţelor şi hotelurilor, teatrelor sau ale sălilor de concert şi cinematograf, de la problemele spitalelor sau caselor de odihnă, până la cele ale gărilor şi aeroporturilor, de la problemele şcolilor şi ale muzeelor, până la cele ale atelierelor de pictură, sculptură sau ceramică, etc.

Cele mai folosite combinaţii cromatice pentru interioarele ce presupun o ambianţă cât mai puţin agitată, mai liniștitoare – cazul cel mai frecvent atât în locuințe, cât şi în birouri, ateliere de desen şi laboratoare – sunt tot cele dintre diferitele ocruri şi verzuri deschise. În astfel de situaţii se mai urmăresc şi niveluri de reflectare corespunzătoare, prin pardoseli şi plafoane.

Cromatica locuințelor, departe de a se reduce însă la paleta de ocru cu verde, cunoaște o nesfârşită varietate, în funcție de nenumărați factori: de la vârstă sau structura temperamentală a oamenilor, de la gusturile sau deprinderile lor, până la felul mobilierului şi al obiectelor pe care le au (primite sau moștenite), modalitatea tehnică în care au fost realizate paramentele sau chiar destinația începerii: birou, dormitor, sufragerie, etc.

Cromatica locuințelor mai ridică încă alte nenumărate probleme, ce nu pot fi nici măcar prevăzute, dat fiind că soluţia lor depinde de orice nou covor, vas, tablou sau perdea, ce intervine în ansamblu. Experiențele cele mai recente ale designerilor coloriști demonstrează că acordurile trebuie să fie mult mai diferenţiat concepute. După ce remarcă dorinţa generală de culori tari, pure, pe de o parte, şi necesitatea absoluta a zonelor de odihna vizuală în locuințe, prin mari suprafeţe cromatice neutre, Betty Pepis propune așezarea unor mici pete intense: roşu-viu, verde ca sticla, cobalt sau ultramarin, etc. – pe marile suprafețe ale pereţilor pastelaţi; fie pentru a servi de fond unui obiect preţios, fie ca element plastic în sine. ,,Culoarea – spune ea – nu trebuie neapărat sa acopere un perete întreg, cu aceeași nuanță, ci să constituie mai repede un fel de cadru, să intre în procesul de ritmare al piesei.”

Ea avertizează apoi împotriva ,,psihologilor” angajați în marile magazine din S.U.A., care prin așa-zise analize științifice, psihanalitice, descoperă structura temperamentala a individului, recomandându-i, în consecință, mediul cromatic cel mai convenabil. Acestea prescriu, de pilda, roşul, deoarece el ar fi potrivit extravertiților, portocaliul, gurmanzilor si celor plini de entuziasm tineresc, galbenul, celor optimiști, dar raţionali, verdele, celor ce au nevoie de odihna, albastrul, celor cu fire calma şi singuratica, violetul, temperamentelor artistice, ş.a.m.d.

Betty Pepis socoteşte ca astfel de teorii sunt simpliste şi falsifică fondul real al problemelor, deoarece se știe foarte bine ca aceluiași individ îi pot plăcea, la fel de mult, doua culori total opuse din punct de vedere ,,psihologic”: ca roșu şi albastru, de pilda.

În ultima analiză, ceea ce contează cu adevărat nu este o culoare, ci efectul produs de combinația culorilor. Fiecare ton în sine poate fi potrivit şi, de fapt, cei mai mulţi oameni iubesc o gama relativ largă de culori. Numai că lucrurile se schimbă complet, din momentul alăturării a două culori! Adevărata problemă a cromaticii interioarelor rămâne combinaţia şi dozajul culorilor. După care, autoarea americană dă o serie de sfaturi generale:

– dacă aveţi uşi în lemn natur, evitaţi culorile puternice pe pereţii din preajma lor, limitându-vă, în aceste zone, la gri-deschis şi tonuri pastelate;

– dacă un perete capătă o coloraţie vie, uşa trebuie să rămână albă sau neagră;

– la o uşă neagră sau de o culoare foarte închisă, e potrivită o clanţă de ton arămiu;

– dacă plafonul şi pardoseala sunt colorate (podeaua cu covoare, plafonul cu lemn natur şi grinzi de lemn sau culori vii, lăsaţi zidurile albe;

– dacă vreţi să daţi interiorului dvs. accente de culoare fără să vă chinuiţi prea mult lăsaţi zidurile albe şi coloraţi doar uşile şi cercevelele. Alegeţi de asemenea perdele, huse şi covoare, în culori vii;

– culorile smălţuite, satinate sau strălucitoare sunt mai rezistente decât culorile mate;

– plafonul colorat şi zidurile albe fac încăperea să pară mai puţin înaltă, şi invers. Tot aşa, o cameră zugrăvită în întregime cu aceeaşi culoare, inclusiv plafonul, dă impresia unei loji de teatru;

– toate culorile merg cu toate culorile, numai că nu toate tonurile lor merg unele cu altele. Astfel, se poate pune foarte bine un albastru alături de un verde, numai că doar anumite albastruri se potrivesc cu anumite verzuri.

 Bineînţeles, cromatica interioarelor trebuie şi ea perfect acordată cu luminatul şi coloristica sa. S-au amintit deja câteva principii generale ale culorilor şi intensităţilor luminii; precum şi cele privind raportul dintre orientarea cardinală a luminii naturale din cameră şi culoarea pereţilor.

Problema poate mai dificilă este cea a luminatului artificial din locuinţe, ce trebuie să răspundă unor nevoi multiple şi complexe. Privit în mare, proiectul luminii electrice al unei încăperi poate greşit fi în două feluri: fie printr-o poziţie prea tradiţionalistă sau printr-o prea mare economie de becuri; fie, printr-o prea mare îndrăzneală şi o risipă de lumină.

Dacă se merge, de pildă, pe sistemul tradiţional atârnându-se o singură lampă în centrul plafonului, living-room-ul va fi foarte întunecat în cele patru colţuri, în consecinţă, dacă cineva citeşte sau scrie în zonele excentrice, va resimţi lipsa de lumină, în vreme ce la mijlocul încăperii ea se va risipi inutil.

Dacă, dimpotrivă, se înmulţesc mult efectele luminoase speciale, transformându-se camera într-un fel de stand de expoziţie, excesul de lumină va obosi şi el ochii, ca şi întunericul, iar totul va părea pretenţios.

Adevărata soluţie a luminatului artificial în locuinţe este cea a justului echilibru între discreţie şi eficacitate. Nu trebuie exagerată nici economia, dar nici nu trebuie confundat un luminat eficace cu o baie de lumină orbitoare ! Chiar dacă va plăcea la început, aşa ceva va deveni curând plictisitor şi obositor.

Fireşte că nici în acest domeniu nu se pot stabili reguli absolute. Totuşi, din experienţă s-a constatat că, în general:

  • un hol câștigă dacă e luminat indirect, prin raze proiectate în plafon (dacă acesta este, bineînţeles, alb). Cel ce intră de afară  are  impresia  imediată a unei ambianţe generale egale şi delicate de lumină, precum şi că limitele încăperii nu sunt precizate.
  • tot aşa, bucătăria are nevoie atât de o lumină centrală, din plafon, cât şi de alte puncte luminoase speciale, acolo unde se curăţă, se taie, se spală, etc.
  • în dormitor însă, care are nevoie doar de un luminat general discret, sursa principală nu trebuie să se găsească neapărat în centrul camerei, în schimb, el trebuie să aibă lumină specială de citit, la paturi, la masa de toaletă, precum şi chiar la dulap, când se deschide. Locul cel mai potrivit pentru lumina dulapului este deasupra oglinzii de pe interiorul uşii; iar aprinderea să se declanşeze prin deschiderea acesteia.
  • Living-room-ul trebuie de asemenea să aibă o lumină generală, de ambianţă şi puncte speciale luminoase, separate, pentru fiecare funcţie: fie prin lampadare cu picior, fie prin reflectoare, aplice,

În sfârșit, în sfera cromaticii interioare se mai pun o serie de probleme, decurgând direct din concepţia generală a expresiei peretelui care, cum s-a văzut, poate schimba radical condiţiile percepţiei. Ea poate fi şi a fost dealtminteri, de-a lungul istoriei, de două feluri: fie că a respectat integritatea vizuală a pere­telui, evitând orice „sparge zidul” sau în general forma arhitecturală; ceea ce pre­supune o poziţie esenţialmente bidimensională sau „arhitecturală”; fie, concepţia iluzionistă a trompe-l’oeil-ului, poziţie tridimensionalistă, urmărind, dimpotrivă, sugestia vizuală a „spargerii zidului, a plafonului”, ş.a.m.d., prin tot felul de trucuri şi efecte perspectivice de linii şi culori.

Astfel de probleme se pun, cu deosebire, în cazul picturii, al mozaicului, sau în general al lucrărilor de artă murală. Şi după epocă, stil, ţară sau chiar artist, ele s-au rezolvat fie arhitectural-bidimensional: ca în Egiptul antic, în Bizanţ sau în arta romanică; fie iluzionist, tridimensional, ca în pictura pompeiană, în cea manieristă sau în cea barocă.

Dar ele pot interveni în cea mai simplă decoraţie colorată a pereţilor, unde integritatea panoului arhitectural poate fi perfect păstrată, sau dimpotrivă, desfiinţată, prin jocuri optice, geometrice, cu efect iluzionist sau chiar cinetic; prin folosirea proprietăţilor culorilor de a se apropia sau de a se depărta de privitor ş.a.m.d. în consecinţă, de felul cum vor fi rezolvate astfel de probleme, depinde, în mare măsură, caracterul general al ambianţei, în vreme ce decoraţia care păstrează sugestia integrităţii peretelui contribuie în mod esenţial la atmosfera de linişte, de confort, atât de propice lucrului şi odihnei; iluzionismul, prin sugerarea spaţiului nelimitat, prin dinamismul dacă nu trepidaţia sa exacerbată, irită şi oboseşte la maximum. Şi dacă in extremis s-ar putea admite astfel de soluţii, dinamice şi excitante, în cazuri speciale: cum ar fi localuri de dans, Luna Park-uri sau alte localuri de divertisment sau chiar în casele celor ce le doresc, ele nu sunt nicicum potrivite pentru marea majoritate a spaţiilor destinate studiului sau odihnei active, nemaivorbind de cele destinate relaxării.

Mai presus de toate, sarcina primordială a întregului ambient interior constă azi în contracararea extraordinarei agitaţii a vieţii cotidiene, a tensiunii nervoase în general crescute. Altfel spus, arhitectura în general şi locuinţa în special trebuie să ofere omului acea oază de popas odihnitor, după uluitoarele viteze cu care se circulă, după ritmurile rapide în care se lucrează sau chiar se concepe.

 Nevoia de linişte este cu atât mai mare în cazuri speciale, cum ar fi, de pildă, spitalele, sanatoriile sau preventoriile. De aceea, designerii de ambient, împreună cu toţi specialiştii implicaţi, se ocupă relativ demult, intens, de cromatica spaţiilor sanitare. Ca urmare, faimosul alb imaculat al spitalelor, evident propice menţinerii curăţeniei, dar dezolant până la urmă, când e absolut generalizat şi chiar obositor, este mereu mai mult înlocuit cu armonii de verde deschis, pastelat, şi parţial cu albastruri foarte deschise. Există tendinţa să se înlocuiască chiar şi lenjeria albă, cu una verde pal, incomparabil mai odihnitoare. Iar cele mai moderne săli de operaţie se colorează tot în tonuri de verde-albăstrui, pentru ca prin contrast complementar, roşurile să fie exaltate şi astfel, chirurgul să deosebească mai bine diferitele ţesuturi.

         După R. P. Sloan, în saloanele pacienţilor, cromatica trebuie să respecte următoarele principii:

  1. tonalitatea pereţilor să fie potolită şi nestrălucitoare;
  2. factorul de reflectare al culorii pereţilor nu trebuie să fie mai mare de 50% şi nici mai mic de 40%;
  3. plafoanele să aibă tonuri luminoase aproape de alb;
  4. pentru camerele orientate spre nord se recomandă tonuri luminoase de trandafiriu ca piersica, iar pentru cele orientate spre sud, tonuri albastre şi verzi, ceva mai închise; 5. în saloanele convalescenţilor, sunt de preferat culorile calde, în vreme ce pentru cele ale bolnavilor cronici, se recomandă culorile reci.

În ansamblu, se conturează trei scheme principale de culoare ce trebuie să stea la baza amenajării coloristice a spaţiilor spitaliceşti:

  1. verde-albăstrui pal (culoare complementară a tenului omului) – pentru obţinerea unei atmosfere relaxante;
  2. culoarea piersicii, asemănător cu tenul, pentru ca spaţiul să pară mai mare ai luminos;
  3. cenuşiu, perlat, în armonie cu policromia mobilierului şi a draperiilor.371

Cromatica mai este folosită atât  în stabilirea diagnozelor, cit şi ca factor terapeutic. Dar astfel de probleme depăşesc cadrul lucrării noastre.

În alt domeniu de mare însemnătate ala în care lumina şi culoarea au contribuit mult la schimbarea radicală a ambianţei, este cel al spaţiilor şcolare. Împotriva acelor săli de clasă, aşa-zise austere, întunecoase, zugrăvite în cenuşiuri şi având atât în partea inferioară a pereţilor, cât şi băncile şi catedrele vopsite în maro sau umbra închise, culori ce „nu prind murdărie” – împotriva acelei atmosfere sumbre, de casă de corecţie, ce schingiuia sensibilitatea, deformând personalitatea copiilor, s-au scris sute de pagini.

Lumina suficientă şi coloritul stenic, vesel, variat şi mai ales adecvat, al şcolilor de azi, reprezintă unul din triumfurile pedagogiei moderne.

Numai că nici lumina, nici culoarea, nu pot fi folosite oricum. Astfel, cea mai potrivită lumină naturală pentru sălile de clasă este cea de sud, singura ce poate asigura o însorire suficientă. Dar lumina filtrată prin geamuri obişnuite şi venită dintr-o singură latură a clasei prezintă destule deficienţe. Mai întâi, ea creează contraste prea mari de lumină şi umbră sau halouri în jurul obiectelor, obosind ochii copiilor, scăzându-le totodată şi atenţia. Iar în al doilea rând, o astfel de distribuţie inegală a luminii obligă copiii să ia poziţii defectuoase, atât la scris şi citit, cât şi atunci când privesc tabla, hărţile, experienţele, ş.a.m.d. De aceea, o primă condiţie este obţinerea unei lumini generale difuze, perfecte, care să creeze condiţii cât mai favorabile, tuturor locurilor din clasă, şi să înlăture cât mai mult contrastele de umbră şi lumină. În acest scop se folosesc unele materiale moderne translucide sau reflectante, care transformă fascicolele de raze solare naturale într-o baie difuză de lumină, sau luminatul artificial indirect, ce poate fi şi mai egal difuzat. Este recomandabil ca sursele de lumină să fie prevăzute cu tuburi fluorescente, ce se apropie de cât mai mult de culoarea luminii de zi.

În ceea ce priveşte cantitatea de lumină artificială, se recomandă ca, pentru dimensiunea mijlocie a sălilor de clasă, să se obţină aproximativ 1000-1500 de lumeni, ceea ce ar însemna, într-o distribuţie raţională, 10-15 tuburi sau becuri de câte 100 de waţi. Specialiştii mai recomandă şi anume combinaţii cromatice, pentru a obţine o eficienţă corespunzătoare atât pentru lumina solară, cât şi pentru cea artificială. Plafoanele trebuie să fie albe, deoarece, colorate, nu numai că pierd din lumină, dar şi distrag atenţia. Tot aşa, pereţii nu trebuie coloraţi în tonuri ce reflectă mai mult de 55-60% din lumină. Tot aşa trebuie să se asigure o reflectantă potrivită pardoselii şi mobilierului. Lemnul natur, curat, reflectă aproape 25% din lumină (e vorba desigur de esenţele deschise, stejar de pildă; şi nu de nuc sau de mahon); iar în combinaţie cu factorul de reflectare al pereţilor mai înainte indicat şi cu plafonul alb, mobilierul poate contribui şi el la un confort general vizual.

În ceea ce priveşte cromatica cea mai potrivită spaţiilor şcolare, se recomandă:

  1. pentru spaţiile de circulaţie (coridoare, scări, etc.), precum şi pentru încăperile fără lumină naturală, dar în care se desfăşoară totuşi activităţi ce impun percepţia vizuală, culorile cele mai potrivite sunt albul ca fildeşul şi galbenul pal.
  2. în sălile de clasă, cele mai potrivite culori sunt verde-albăstrui şi culoarea Cel din urmă ton e preferabil cu deosebire pentru şcolile elementare şi pentru clasele orientate spre nord; pe când verdele-albăstrui pal se poate folosi în licee, pentru sălile de lectură şi pentru piesele orientate spre sud.
  3. Se recomandă a se colora pereţii în tonuri mai închise la partea inferioară: 1-1,5 m înălţime – în nuanţe cu o reflectantă de 25-40%, pentru a se obţine o relevare vizuală şi o mai bună vizibilitate, prin contrast. Culoarea poate fi aceeaşi cu restul pereţilor sau poate diferi, de exemplu, trandafiriu la partea inferioară şi tonuri complementare, verde sau albastru pal, în partea superioară.
  4. Se recomandă de asemenea ca marginile pereţilor laterali şi peretele din spatele elevilor să fie colorate într-un cenuşiu perlat, luminos.
  5. Tot aşa, e preferabil ca tabla să fie înconjurată de tonuri mijlocii, pentru a nu se crea contraste prea puternice şi a se evita astfel şocurile vizuale. Actualele cercetări în acest domeniu au ajuns la concluzia că sistemul tradiţional al tablei negre pe care se scrie cu cretă albă e nepotrivit, oboseşte vederea cu timpul şi se preconizează de aceea adoptarea unui sistem mai luminos. Una din propuneri ar fi, de pildă, tabla verde, cu o reflectantă de 20% şi cretă galbenă.
  6. În ceea ce priveşte peretele din faţă, cele mai adecvate culori ar fi verdele sau albastrul de luminozitate mijlocie, având porţiunea inferioară într-o nuanţă mai închisă.
  7. Porţiunea inferioară a pereţilor din laboratoare este preferabil să fie albastră (tot de luminozitate mijlocie) sau verde-albăstrui, ceea ce asigură relaxarea privirii când ochiul părăseşte punctul fix de concentrare asupra mesei de lucru.

În sfera pedagogiei, culoarea mai are încă alte numeroase şi importante funcţii: de la cromatica manualelor, a hărţilor, schemelor, diagramelor, etc. până la cea a materialelor didactice şi ele, azi, de o mare varietate, ce merge de la fel de fel de etalonări ştiinţifice sau secţii fiziologice, până la tablourile cu semnalizări luminoase.

2

Un rol, de asemenea însemnat, îl joacă azi cromatica şi în sistemele informaţionale, ce-şi au, fireşte, un larg câmp de aplicaţie în şcoală.

În sfârșit, cum s-a mai amintit, culoarea poate şi trebuie să contribuie în mod hotărâtor, în general, la „revitalizarea învățământului, care se abstractizează mereu mai mult în dauna capacităţii creatoare a oamenilor. În regresul gândirii vizuale se află şi originea acelei concepţii nocive după care artele sunt doar un mijloc de agrement, toate ducând fatal la acea „minciună a formelor şi culorilor” care este Kitsch-ul.

În efortul pentru un nou tip de propedeutică vizuală se înscrie major şi rolul cromaticii, fără de care nu se pot evidenţia relaţiile dintre formă, culoare şi lumii elemente fundamentale ce stau la baza  tuturor componentelor ambianţei spaţiale. Culoarea trebuie să fie nelipsită din sistemele de educaţie vizuală, începând cu treptele preşcolare în care copilul se joacă cu formele şi culorile; şi până la ultimul stadiu, în care studenţii ar fi educaţi cum folosească cromatica în ansamblul spaţial al environmentului.

Dar nici astfel de probleme, de o pondere social-culturală inestimabilă, nu pot fi cuprinse în planul lucrării noastre. Ele sunt de strictă specialitate pedagogică psihologică. Nu încape îndoială însă că şi în astfel de cazuri, aportul artiştilor plastici ar fi mai mult decât bine venită. În ultima analiză, soluţia oricărei probleme ce presupune un echilibru formal cromatic, implică şi o elaborare artistică.

Reclame