Arhivă | noiembrie 2014

IIA Călătoare. Nocturna bibliotecii Octavian Paler Făgăraș

3
Aseara, am avut un moment foarte drag sufletului meu…am avut bucuria si onoarea de a fi invitati de catre Biblioteca O Paler, alaturi de oameni importanti de cultura ai comunitatii noastre, sa vorbim despre proiectul IIA Calatoare…am avut emotii asa puternice ca mi-a tremurat iia pe mine toata seara ☺.Dar datorita acestor emotii am facut prezentarea mea in asa fel incat am zarit si zambete pe fetele celor care ma priveau, si interes, chiar si lacrimi la un moment dat…Mi-a facut o deosebita placere sa vorbesc despre acest subiect asa drag mie, despre cum anume a pornit aceasta idee…Am cunoscut oameni frumosi si cu mult har de la Dumnezeu, talentati …poeti, critici de arta, tineri elevi care canta la nai, la orga, recita poezii sau le scriu, deseneaza…a fost o seara plina de emotii constructive si de multe invataminte.

Această prezentare necesită JavaScript.


Aceasta este si ramane pentru mine cea mai importanta si valoroasa parte a acestui proiect – faptul ca ma aduce in cercuri in care pot cunoaste oameni cu un suflet deosebit, de la care simt ca pot invata ceva, din energia carora iau si eu putin ca sa imi alimentez „motorasul” meu…

M-am bucurat enorm cand am primit de la un elev, Vladut, un desen facut dupa una din fotografiile de la Muzeul Tarii Fagarasului, in iie…mi-am spus atunci ca s-a imortalizat iia mea si in desen, nu doar in fotografii…si mi-a mai dat Vladut un desen cu Maria Tanase , spunandu-mi ca semanam mult☺ <3. Acest Vladut minunat care mi-a transmit o  mare bucurie a recitat doua poezii cu o profunzime extraordinara…i le-am cerut imediat si caut pozele potrivite ca sa le aduc si in atentia dvs. Avem copii foarte talentati langa noi, lucru care nu poate decat sa imi aduca multa caldura si speranta in suflet.

Seara aceasta s-a terminat intr-o nota foarte familiara, ne-am cunoscut fiecare acea parte interioara care ne da o energie puternica sa ne continuam ideile si planurile, s-au legat mici colaborari…am strans mana oamenilor de acolo si le-am multumit ca m-au privit cu bucurie in ochi …mi-a placut sa aud ca proiectul nostru este „chiar interesant” si ca suntem felicitati…poate ca am fost putini oameni acolo…dar eu am apreciat calitatea lor…lume multa, oameni putini, zicea cineva…ei, noi aseara am fost Oameni faini si multi ☺.

Le multumesc doamnelor de la biblioteca pentru deosebita deschidere cu care m-au primit, inca nu imi vine sa cred ca ma simt in preajma lor ca si cum am fi prietene de o viata…invat multe de la ele, le stimez si le apreciez eforturile lor neobosite in promovarea si sustinerea pe plan local a tinerelor talente…ce inseamna sa ai pasiune, dom’le..poti muta si muntii din loc!!!

Seara de ieri a fost deosebita pentru ca a fost realizata cu mult suflet…cu multa dragoste..si mi-a patruns adanc in inima..asa cum pui un balsam la rana…asa ma simt eu…drept pentru care am si reusit sa vorbesc despre multe, multe lucruri…

Lectia cea mai importanta ramane pentru mine cea invatata din interactiunea cu oamenii frumosi din jurul meu…e minunat cand intalnesti unul…e deja sublim cand intalnesti mai multi…☺ <3.

Ana-Maria Borca <3.

Reclame

ART NOUVEAU

TSCHUDI MADSEN 1967. Traducere de ANA OŢEL ŞURIANU. Prefaţa de PAUL CONSTANTIN. Editura Meridiane, Bucureşti 1977. CURENTE ŞI SINTEZE 18

 lalique (1)

 

 

 

Introducere

Perioada de la sfârșitul secolului trecut, azi destul de îndepărtată pentru a mai putea fi analizată în adevărata ei perspectivă, a oferit, vreme îndelungată, un teren fertil de studiu pentru istoricul de artă. Este totuşi destul de surprin­zător faptul că literatura de specialitate a întârziat să înţeleagă pe deplin arhitectura şi arta aplicată a timpului, manifestând în schimb, un interes deosebit pentru literatură, pictură şi sculptură. Abia în anii de după cel de al doilea război mondial se ajunge la o cunoaştere mai cuprinzătoare a artei aplicate cât şi a problemelor ei specifice, a expresiei stilistice, într-un cuvânt a tot ceea ce înseamnă Art Nouveau. Una din cauze o constituie faptul că, în deceniile al treilea şi al patrulea, deşi extrem de apreciată de anumiţi reprezentanţi ai avangardei cum ar fi grupul Bauhaus, mişcarea Art Nouveau a fost în general considerată ca una din numeroasele fenomene stilistice „nereuşite” ale secolului al XIX-lea. O altă cauză constă în faptul că în timpul celui de al patrulea deceniu al secolului al XX-lea repulsia faţă de ornamentaţie a făcut ca aceasta să fie considerată prin excelenţă decorativă şi superficială.

În linii generale, e adevărat că artefactele unei generaţii par depăşite pentru generaţia următoare. Acest lucru e valabil mai ales pentru acele creaţii care se află sub influ­enţa nemijlocită a curentelor modei. Cu toate acestea, atunci când aparţin generaţiei bunicilor noştri, ele capătă de îndată un anume interes, mai ales dacă se caracterizează printr-un înalt nivel de măiestrie,  cum ar fi piesele de mobilier care au dobândit statutul unor obiecte de artă. Obiectele aparținând perioadei Art Nouveau au atins acest stadiu cu mult înainte de a se fi încheiat cuvenita perioadă de timp.

Aceasta se datoreşte atracţiei pe care o simţim astăzi pentru înaltul nivel de măiestrie al epocii, dar şi faptului că însăşi natura curentului Art Nouveau i-a conferit încă de timpuriu acestuia aparenţa unui stil tipic, la acelaşi nivel cu expresiile independente din perioadele anterioare.

Mişcarea Art Nouveau conţine într-o oarecare măsură un compromis, un dualism: în privinţa aspectelor cotidiene, obişnuite, exponenţii săi gândeau şi acţionau practic, fără să stabilească o legătură prea îndepărtată cu teoriile estetice ale epocii lor. Teoriile au rămas zăvorâte în turnul de fildeş.

 Admiraţia şi inte­resul publicului de astăzi faţă de stilul Art Nouveau s-ar mai putea explica şi prin faptul că acest stil a cultivat cu predilecţie arta aplicată, încercând s-o aducă la acelaşi nivel cu pictura. După cum bine ştim, o evoluţie similară a avut loc după cel de al doilea război mondial: arta decorativă a atins un nivel care se cere apreciat din punct de vedere artistic, în vreme ce pictura şi sculptura perioadei Art Nouveau au cultivat deseori cu precădere valenţele decorative ale abstractizării. Arhitectura, pictura, sculptura şi arta decorativă ne apar azi din nou contopite într-o manieră similară cu cea din Art Nouveau.

Nu tăgăduim, de bună seamă, interesul pe care-l simţim în prezent faţă de curentul Art Nouveau. Acest interes se remarcă cel mai pregnant în arhitectură, nu numai în ideea ornamentului arhitectonic în sine, şi a decoraţiilor mai mult sau mai puţin gen Art Nouveau, cât şi în egală măsură în tratarea asimetrică şi vădit plastică a întregii clădiri, la modul practicat de Gaudi la începutul secolului. Din punct de vedere istoric Art Nouveau ocupă o poziţie intermediară: decoraţia devine simbol al funcţiei.

Istoricii de artă germani au fost primii care şi-au îndreptat atenţia care stilul Art Nouveau studiind pentru început versiunea germană a acestui Jugendstil (stil tânăr). În 1925 Ernst Michalski, urmat în 1934 de Fritz Schmalenbach și în 1941 de Friedrich Ahlers-Hestermann. Totuşi este interesant de menţionat faptul că încă din 1929 Salvador Dali, multilateralul spaniol, vorbea despre „arhitectura delirantă a stilului modern”, adică Art Nouveau, ca despre „cel mai original şi cel mai extraordinar fenomen din istoria arte lor”.

 Prin apariţia în 1936 a lucrării lui Nikolaus Pevsner Pioneers of the Modern Movement, în ediţiile mai recente Pioneers of Modern Design (1949, 1960 şi 1964), acest fenomen a fost situat într-un context internaţional, proces care a fost continuat de opera remarcabilă, nepublicată a lui Henry Hope referitoare la sursele stilului Art Nouveau. Primele mari expoziţii au apărut abia după război: în cadrul Muzeului de Artă Aplicată de la Zurich – expoziţia lui Hans Curjel şi la muzeul londonez Victoria şi Albert, expoziţia lui Peter Floud, ambele în 1952, cu cataloage instructive, fiecare în felul său specific.

Acestea au fost urmate de o serie de alte expoziţii, care au avut un ecou mai mare ori mai mic, atât pe plan naţional cât şi internaţional. Printre cele mai renumite, se numără expoziţia de la muzeul de artă modernă din New York cu prezentarea Art Nouveau Art and Design at the Turn of the Century şi expoziţia din Munchen cu catalogul Aufbruch zur modernen Kunst, am­bele în 1958; şi în cele din urmă expoziţia de la Paris din 1960-1961.

În deceniul al şaselea al secolului al XX-lea s-au organizat expoziţii ale unor artişti mai reprezentativi din această perioadă – la Zurich s-au expus operele lui Henry van de Velde, la New York operele lui Gaudi şi Tiffany, iar la Chicago cele ale lui Sullivan. În 1958 a apărut lucrarea lui Henry-Russell Hitchcock, Architecture: Nineteenth and Twentieth Centuries, primul studiu temeinic despre arhi­tectura Art Nouveau. Opera lui Mackintosh a fost tratată într-o excelentă monografie de către Thomas Howarth, 1952.

 În 1956, în lucrarea sa Sources of Art Nouveau, autorul a cercetat precursorii şi climatul estetic al stilului, în timp ce Renato de Fusco a studiat versiunea ita­liană a acestui stil în 1960. În acelaşi an L. Gans explică fenomenul Art Nouveau din Olanda.

Au mai apărut în ultimul timp alte trei lucrări de autori germani, fiecare extrem de importantă în felul său. În 1959, Helmut Seling publică articole scrise de un număr de specialişti privind diferite aspecte ale stilului, de la arhitectură la porţelan şi scenografie. În 1962, lucrarea lui Robert Schmutzler, bogat ilustrată, vorbeşte nu numai despre evoluţia stilului dar şi despre precursorii acestuia. Anul următor Hans H. Hofstatter şi-a publicat lucrarea sa amplă şi universală care trecere în revistă a stilului în pictură; la fel şi lucrarea lui Italo Cremona, 1964.

 Numărul mare de articole bogat ilustrate din periodicele de arhitectură din deceniile al şaselea şi al şaptelea ne-au ajutat să ne îmbogăţim imaginea despre acest stil, subliniind în acelaşi timp interesul pe care l-a trezit în rândul arhitecţilor contemporani. Pornind de la acest studiu ne putem face o imagine comprehensivă a fenomenului stilistic Art Nouveau, a ambianţei şi evoluţiei sale, deşi mai rămân încă suficiente aspecte de cercetat.

Art Nouveau e un stil cu multiple rădăcini şi precursori, de la mişcarea pre-rafaelită până la mişcarea Arts and Crafts, de la Renaşterea gotică la Renaşterea celtică, de la William Blake la Walter Crane, de la orientalism la simbolism şi istoricism. Îl întâlnim pentru prima oară în Anglia în ambianţa prolifică şi experimentală a curentului Arts and Crafts (arte şi meşteşuguri) din deceniile al 8-lea şi al 9-lea ale secolului al XIX-lea, când a apărut sub forma a ceea ce s-ar putea numi stilul Art Nouveau englez timpuriu sau stilul proto-Art Nouveau englez. Printre exponenţii săi de frunte au fost Crane, Dresser şi Mackmurdo. S-a dez­voltat în artele aplicate, cu o deosebită preferinţă pentru bidimensional, în textile, tapete, etc. Aceste curente sugerează versiunea continentală. Dar stilul ale cărui seminţe fuseseră deja sădite n-a ajuns niciodată să dea rod în Marea Britanie. Nu s-a conturat în cele din urmă un curent Art Nouveau deplin format, în schimb artiştii au continuat cultivarea unui stil elegant ce s-a dezvoltat din mişcarea Arts and Crafts. Avântul continental al stilului Art Nouveau în arhitectură şi artele aplicate a reprezentat un fenomen relativ brusc pe la începutul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea; Art Nouveau-ul apare la Bruxelles în anii 1892-1893 ca stil bine închegat, în opera dinamică şi stră­lucitoare a lui Victor Horta, stilul fiind susţinut şi de câțiva arhitecţi de talia lui Hankar, Serrurier-Bovy şi van de Velde.

În această ţară îl găsim nu numai în arta aplicată, ci mai apare şi ca o metodă nouă de decoraţie interioară, şi ca stil propriu în arhitectură. Graţie lui van de Velde stilul depăşeşte graniţele trecând în Germania, unde mişcarea jugend-stil – o căutare conştientă spre reînnoire – a dat roade ceva mai târziu în cele două centre de la Munchen şi Darmstadt.

În Germania stilul şi-a luat denumirea de la revista Jugend care începuse să apară din 1896. În mare măsură, acest stil fusese legat de periodicele timpului, în timpul deceniului al nouălea au fost fondate în Europa nu mai puţin de o sută de periodice de artă. Toate aceste periodice erau consecinţa firească a unei dorinţe intense de a reînnoi arta, reflectând puternicul interes manifestat în special pentru artele decorative. Valul de periodice ne ajută să explicăm şi răspândirea rapidă a stilului. Conținând cele mai bune tradiţii franceze, stilul dobândește, în arta aplicată din Franţa, o expresie mai rafinată şi mai elegantă decât în orice altă parte. Centrul său natural este Parisul, având drept promotori pe arhitectul Hector Guimard şi bijutierul Rene Lalique, în vreme ce artistul în sticlă Emile Galle fondează şi conduce şcoala de la Nancy. Parisul este acela în care stilul Art Nouveau îşi stabileşte aşadar centrul interna­ţional.

În 1895 Samuel Bing îşi deschide în capitala Franţei atelierul L’ Art Nouveau, firma împrumutând numele stilului. Curentul Art Nouveau ajunge la apogeu ca autoritate de creaţie şi popularitate cu prilejul marii expoziţii internaţionale din 1900.

Dacă ne putem îngădui să folosim termenul Stilul Art Nouveau Superior se poate spune că acesta coincide celei de a doua jumătăţi a deceniului al nouălea când acest stil a înflorit prin toată Europa invadând practic fiecare gen. Termenul Art Nouveau nu este folosit de regulă în pictură, în mare măsură, deoarece este atât de strâns legat de arhitectură şi artele aplicate dar şi pentru că în pictură au apărut o serie de variante în diferite perioade.

Evoluţia stilului în a doua jumătate a deceniului al zecelea a rezultat într-o bogăţie de variante naţionale, fiecare cu propriile caracteristici particulare, în Scoţia, unde stilul se manifestă relativ târziu, acesta este martorul apariţiei unei versiuni deosebite şi extrem de sofisticate, cu centrul în Şcoala de la Glasgow, condusă de Charles Rennie Mackintosh. Olanda şi-a adus o contribuţie specială, accentul punându-se aici pe un stil mai sobru şi, într-un anume fel, de inspiraţie engleză, în proiectarea mobilierului, dar în acelaşi timp a suferit şi influenţa unor stimuli de factură orientală, în Scandinavia s-a  contopit uneori cu un stil cu dragoni, de inspiraţie medievală, dând naştere unui stil viguros şi total independent cu marcate trăsături naţional romantice, în Italia, unde tradiţiile clasice erau bine înrădăcinate în arhitectura şi arta indus­trială, stilul Art Nouveau a apărut ceva mai târziu, atingând abia în 1902 la Expoziţia de la Torino, când Sommaruga şi d’Aronco activau ca arhitecţi. Aici, trăsăturile dominante ale stilului constau în păstrarea unor legături cu Anglia şi o predispoziţie către desenul floral. Totuşi ţara în care stilul a atins limbajul artistic cel mai adecvat a fost Spania, unde acesta s-a rezumat aproape în exclusivitate la arhitectură, avându-l pe Antonio Gaudi ca spirit creator al curentului. Stilul s-a limitat în special la Barcelona, unde nu numai că şi-a făcut apariţia uimitor de devreme, dar a persistat timp îndelungat, după ce în restul Europei stilul Art Nouveau atinsese deja apogeul, în Elveţia stilul a fost reprezentat în pictură, cea mai de seamă contribuţie adusă stilului fiind opera lui Ferdinand Hodler. După cum remarcă Henry Russell Hitchcock, varianta americană Art Nouveau în loc să-şi aibă sorgintea direct în Europa, pare să evolueze ca stil independent, vădind o deosebită predilecţie către arhitectură, personalitatea de prestigiu fiind Sullivan. Tiffany, apreciat pentru lucrările sale în sticlă, se evidenţiază în egală măsură. Recent a fost readusă la lumină o variantă Art Nouveau florală în ţările orientului european. Totuşi, în aceste ţări, stilul nu a atins desăvârșirea şi nici nu putem afirma că ar fi avut vreo influenţă asupra evoluţiei generale a artelor, în Austria, unde se aflau artişti ca Gustav Klimt, stilul a înflorit mai ales în pictură şi ilustraţia de carte, Joseph Hoffmann rămâne figura cea mai reprezentativă în arhi­tectura austriacă, dar, încă înainte de 1900, OttoWagner sugera un drum nou în arhitectură, care avea însă să treacă pe lângă curentul Art Nouveau. Aruncând o privire asupra stilului rectiliniu vienez şi a ambianţei în care s-a format acesta am putea considera că ne aflăm în faţa unei ,,contra-mişcări”. Deşi întruchipează tendinţe care conţin elemente esenţiale Art Nouveau, însă, cu alte trăsături, cum ar fi repulsia faţă de ornament, stilul vienez se opune total atât stilului cât şi spiritului Art Nouveau. De fapt, stilul de la Viena e mai apropiat de Mişcarea Modernă şi de evoluţia stilistică a secolului al XX-lea decât curentul An Nouveau.