Arhivă | aprilie 2015

ICOANELE PE STICLĂ

Din descrierea primei piese de la Nicula se desprind caracteristicile icoanelor de factură bună lucrate acolo: stângăcia, simplitatea și primitivismul desenului; compoziţia sumară sau redusă la extrem, chenarul influenţat de ornamentica populară; bogăţia, intensitatea culorilor si sinceritatea sentimentului. Suntem în prezența unei piese care-ți dă impresia de elementar, de autentic popular și de frumuseţe rustică.

Stângăcia desenului si compoziţia sumară sunt tipice pentru cele mai multe icoane de la Nicula. Intrarea lui Hristos în Ierusalim, unde poarta e simplificată la extrem, calul calcă în aer, gesturile tuturor personajelor sunt vagi si neterminate. Rigiditatea, hieratismul tradiţiei bizantine dintr-unele icoane frumoase, de pe Valea Sebeşului sau din Țara Oltului, sunt învinse de instinctul sănătos al zugravului-țăran. Înfăţişarea personajelor, figurile şi obiectele desenate strâmb, asimetric si copilăreşte, fac ca aceste icoane să iasă din categoria caducă a monotonelor şi convenţionalelor chipuri, pictate după un şablon vechi bisericesc. Ele au originalitate si un farmec particular, pe care l-au remarcat aproape toţi cei ce au scris despre ele.

Compoziţia, la icoanele din Nicula, e și ea elementară. Cât de impresionant au redat aceşti zugravi scena Intrării lui Hristos în Ierusalim): trei personaje, un cal şi o poartă, pe când, în icoanele din Ţara Oltului, ea e înfăţişată cu mare lux de personaje, de clădiri şi chiar de vegetaţie. Prohodul lui Hristos dovedeşte de asemenea o simplificare extremă, în faţa Mântuitorului, întins pe un linţoliu, stau trei personaje cu mâinile încrucişate pe piept; înapoia Precestei e o cruce; în și si în dreapta, falduri sau frunze. La atâta se reduce toată compoziţia! Când Sfântul Ilie e înfăţişat, la Nicula, singur, icoana reprezintă numai pe prorocul care ţine în mână un bici şi stă într-un cărucior de copil, tras de doi cai înaripaţi, care calcă pe nişte bulgări ce închipuiesc  norii.

În aceste icoane cu compoziţie sumară era firesc să rămână multe „câmpuri” goale. Zugravul-ţăran încearcă de obicei să umple aceste goluri. Astfel, de-a stânga şi de-a dreapta capului Mântuitorului  stilizează câte o frunză. Asemenea frunze, cu caracter pur decorativ, apar pe icoana Naşterii Precestei. La Sfântul Gheorghe, locul în care – pe icoanele din Valea Sebeşului şi din Ţara Oltului – se vede fata salvată de sfânt, e ocupat de o imensă floare cu frunze verzi. De pe portalul în care e încadrat Sfântul Haralambie, se înalţă, printre stele, două elegante flori. Alt exemplu caracteristic ne oferă icoana reprodusă Răstignirea, în care de-a stânga şi de-a dreapta crucii pe care e răstignit Cristos, apar două tulpini decorative, cu frunze si flori. Prezența lor e discret ornamentală. Din punct de vedere decorativ, e interesantă şi icoana în care prorocul Ilie, împreună cu cerul pe care se profilează, sunt încadraţi într-o ghirlandă de flori mari, împletite cu frunze de diferite forme.

În afară de plante, frunze, flori sau fructe, în spaţiile goale sunt deseori pictate draperii, stele, care au de asemenea un rost pur ornamental.

Un alt element decorativ, deosebit de interesant, e chenarul. El e caracteristic unui mare număr de icoane de bună factură de la Nicula şi a fost introdus, poate, de un meşter priceput de pe vremuri, care a făcut şcoală. Acest chenar e alcătuit din nişte spirale – mai bine zis dintr-un fel de cârlige care, uneori, se îmbucă din loc în loc. La unele icoane, chenarul acesta este dublu. Cei mai adesea, e de culoare albă. pe un fond închis, mai ales cafeniu-roşcat, foarte rar negru pe fond alb sau pe aur. Chenarul dă şi un pronunţat caracter românesc icoanelor pe sticlă.

Coloritul fondului variază: el poate fi alb, albastru-închis, verde închis etc. Interesante sunt mai ales combinaţiile sau felul în care sunt puse alături culori din cele mai violente, care, fără să supere, au un efect surprinzător. La Intrarea în Ierusalim, de exemplu, domină roşul aprins al hainelor. El se asociază minunat cu aurul porţii şi al căciulilor, cu negrul pletelor, cu albul calului, cu bordoul şi verdele spaţiilor goale din stânga.

Desigur, aceste culori sunt „tari”, crude, neobişnuit de ţipătoare. Şi totuşi, gama lor încărcată de contraste violente încântă vederea. Sunt culori aprinse, care dau icoanelor o strălucire specială. Cruditatea lor aduce aminte adeseori de pictura expresionista. Dar şi între exemplarele lucrate la Nicula se găsesc icoane cu tonuri stinse, armonizate perfect, care constituie o și mai mare încântare pentru ochi. Aşa e, de exemplu, Cristos binecuvântând, în care cărămiziul, verdele, galbenul, albul şi negrul se completează în mod fericit.

Desen stângaci, dar sugestiv, perspectivă copilărească, compoziţie simplificata la extrem şi culori violente, însă atrăgătoare, iată tot atâtea elemente care exprimă arta sinceră, necultivată a ţăranului zugrav şi sentimentul lui adânc: „sufletul adevărat al poporului”, cum scria Nicolae Iorga. Profesorul Oprescu a comparat foarte potrivit pe ţăranii-pictori de la Nicula cu călugării din evul mediu, care pun în slujba bisericii un talent susţinut de emulaţie şi de tradiţii puternice, adaptate gustului și exigențelor unei clientele împrăştiate în tot Ardealul.

De fapt, chipurile zugrăvite pe aceste icoane erau asemănătoare felului de a fi al ţăranilor prin acel ceva rustic, prin timiditatea si stângăcia lor, prin gesturile greoaie.

În icoanele de la Nicula – cele de bună calitate şi nu la cele lucrate în serie – găsim deci tot ce poate fi mai autentic popular în icoana pe sticlă românească, iar cele mai reuşite exemplare izbutesc uneori să se înalţe până la adevărate valori de frumuseţe rustică.

Ion Muşulea – Icoanele pe sticlă şi xilogravurile ţăranilor români din Transilvania. Editura „GRAI ŞI SUFLET – CULTURA NAŢIONALĂ”,  Bucureşti, 1995, p. 21-22

Reclame