Arhivă | Martie 2017

DESTINUL CONTEMPORAN AL ARTEI. AFIȘUL – ION PASCADI

No automatic alt text available.

http://casadeculturafagaras.ro/8-martie/

Apariția afișului ca gen al artei grafice este imposibil de datat nu numai pentru că o reconstituire arheologică ne-ar duce până în era primitivă, dar și pentru că sincretismul domeniului l-a făcut greu de clasificat şi definit. Astăzi, riguros vorbind, sfera afișului ar putea fi delimitată la acele imagini plastice, însoțite eventual și de text, care anunță, atrag atenția, popularizează ceva și studiul lor informațional sau semiotic ar fi extrem de important pentru stabilirea codurilor sau repertoriilor celor mai uzitate. Cum viața socială a devenit însă din ce în ce mai complexă, cum afișului grafic suntem nevoiți să-i adăugăm astăzi pe cel luminos sau sonor și cum nu e vorba doar de a anunța sau denunța ceva ci chiar și numai de exprimarea unei situații, stări de spirit, atitudini, lucrurile au devenit mult mai complicate chiar decât erau.

Spre deosebire de multe alte imagini (vizuale, sonore) afişul nu-şi îngăduie să fie gratuit, simplă organizare de forme, culori, linii, lumini sau sunete, ci el este aproape întotdeauna FUNCŢIONAL și subordonat unor domenii extra-artistice: economic (reclama comercială), politic, general-cultural şi doar uneori artistic (dar şi în acest caz rostul lui este să facă cunoscut un alt eveniment, nu sa se prezinte pe el însuşi). Mai este atunci afişul artă? Este el privit şi receptat ca atare? E drept, că prima sa dimen­siune rămâne cea strict utilitară, dar chiar şi în realizarea scopului său limitat si străin de arta propriu-zisă, măsura în care este expresiv, reprezintă o compoziţie sugestivă cu forţă penetrantă în conştiinţe este esenţială, ori prin toate acestea noi am denumit însuşiri estetice.

Luat apoi în afara funcţiei sale imediate afişul poate fi judecat şi strict estetic, or din această perspectivă el se integrează virtual artei de cea mai largă audienţă. Mijloacele moderne de reproducere grafică, tehnicile facilitând afişul luminos sau sonor sunt extrem de dezvoltate astăzi, întrucât beneficiază de rezultatele atinse în toate domeniile de civilizaţia contemporană în care – prin efi­cienţa lor atunci când se impun nu numai raţiunii dar indirect şi subconştientului – joacă un rol dintre cele mai însemnate.

Se ridică, fireşte, problema criteriilor după care îl putem sau nu discuta ca artă. Cred că se poate spune despre toate afişele funcţionale integrate ambianţei şi care depăşesc simplul anunţ sau mai exact îl fac plastic, expresiv că intră INDIRECT în zona esteticului. Trecerea de aici către teritoriul artei presupune însă mai mult şi anume ca semnificaţiei sale utilitare, faptului că el transmite ceva ca atare să i se adauge o SEMNIFICAŢIE UMANĂ SIMBOLICA, transcendentă mesajului semantic propriu-zis şi care să-i dea o relativă AUTONOMIE. Pen­tru a fi artă afişul trebuie să poată exista şi singur, indi­ferent de ce şi cui transmite, chiar şi după ce conţinutul său şi-a pierdut actualitatea şi rostul efectiv.

Ar putea trezi nedumeriri efemeritatea sa. Cum să integrăm în artă un fenomen care îşi pierde atât de uşor şi repede utilitatea, a cărui existenţă este copleşită de milioanele de alte afişe care apar zilnic şi care îi iau locul, întrebarea este reală pentru că afişul se poate păstra, poate deveni peren (vezi cazul lui Toulouse-Lautrec) numai dacă el stabileşte o corespondenţă expresivă între mesajul său semantic şi cel estetic şi dacă, în vir­tutea celui de-al doilea, se păstrează în patrimoniul cul­tural al omenirii. In orice caz semnificaţia sa trebuie să aibă acest caracter ambivalent, el trebuie să intereseze şi indiferent de conţinut, prin construcţia sa formală, cu tri­miteri şi în afara domeniului, pentru care a fost destinat expres, şi după ce şi-a realizat sarcina primordială.

Statutul său artistic mai poate fi pus în dubiu prin faptul că prin definiţie el nu este unic (cu excepţii extrem de rare), că în toate cazurile avem de-a face cu reprodu ceri ale unuia şi aceluiaşi prototip. Pentru a răspunde fina­lităţii sale de bază, în contextul circulaţiei nemaiîntâlnite a informaţiei şi valorilor, unicatul ar fi fost ineficient, aşa că această situaţie complicată esteticeşte derivă din statutul său social. Şi totuşi se cunosc cazuri când – prin marea sa forţă expresivă – reproducerea Porumbelului păcii realizat de Picasso joacă nu doar o funcţie general-umanistică ci şi una estetică, iar obţinerea desenului ori­ginal al artistului rămâne mai mult o problemă de istorie a artei plastice decât de prezenţă estetică directă, în orice caz reproducerea este cel mai serios semn de întrebare pe care ni-1 putem pune în lumina concepției tradiționale despre operă care este unică, inimitabilă şi irepetabilă, concepție care în acest caz se vede trădată.

Problema reală nici nu este cred a catalogării afișului drept artă (epitet valabil în puține cazuri) sau a considerării lui ca fenomen care ţine, în cel mai bun caz, de sfera esteticului (pentru că cele mai numeroase cazuri nu se încadrează nici aici din păcate). Afișul trebuie inte­grat în ambianța estetică, virtuțile lui trebuie apreciate nu doar în sine ci în măsura în care realizează o compo­ziţie în cadrul contextului şi contribuie prin aceasta la formarea sensibilității estetice.

Solicitările multiple ale vieții, îndeosebi caracterul agitatoric sau publicitar pe care afișul este chemat să-1 joace estompează virtuțile sale intrinseci pe care doar o atitudine estetică elevată ajunge să le sesizeze. Este şi păcat de altfel că prezenta funcției sale pragmatic-utilitară face să se risipească adesea valori estetice certe, iar societatea contemporană, cu ritmul ei rapid de evoluție, nici nu apucă să le recupereze. Să încercăm să privim în jurul nostru şi altfel decât funcțional, să vedem şi cum sunt transmise informațiile nu numai ce anume ni se transmite!

Ion Pascadi, Destinul contemporan al artei, Editura Meridiane, București, 1974, pp. 121-123

 

Reclame

Mesajul afectiv al culorii

article-2574667-1c14d7f100000578-759_964x919

 

Una din preocupările constante din domeniul psihologiei artei este dedicată găsirii răspunsurilor specifice în ceea ce privește rolul afectivității în creația și receptarea estetică. Cele mai multe păreri se înscriu în sfera susținerii conceptului că latura emoțională este condiția sine qua non a artei și de aceea nu poate fi dislocată din conținutul informațional.

Componenta afectivă confirmă în cazul limbajului culorii, care este în strânsă legătură cu cel al formei, că premergătoare înțelegerii raționale, este înțelegerea emoțională. Comunicația afectivă ( Mihai Golu) precede în timp pe cea cognitivă, aspect dovedit de faptul că pragul emoțional este mai scăzut decât cel cognitiv.

Școala americană de psihologie reprezentată de J Bruner, L. Postman, McClary confirmă acest punct de vedere prin cercetările experimentale care au dovedit că prin acțiunea unor stimuli, reacția afectivă precede pe cea cognitivă. Psihologia artei a stabilit că subiecții în contact cu operele de artă emit mai întâi păreri de natură afectivă („îmi place”) și numai după un timp fac aprecieri raționale, emițând judecăți de valoare.

„Înțelegerea trăită cu ajutorul imaginii sau semnului artistic este susținută de emoție, de starea afectivă care sprijină semnificația intelectuală” (Vasile Pavelcu). Toți oamenii au reacții afective, dar se manifestă diferit ca intensitate: pot fi simple stări emotive sau pot atinge culmile extazului atunci când este apreciată o operă cu valoare estetică remarcabilă.

Culorile au ceva de spus prin valențele lor impresive. Conștiința umană le reflectă și le determină expresivitatea artistică, dar și semnificația ontologică.

images

 Viața sufletească a evoluat în funcție de condițiile vieții materiale, omul s-a adaptat continuu față de mediul înconjurător, dar a suferit și influența factorului subiectiv, afectându-i sensibilitatea afectivă. Lumea culorilor stimulează o anumită stare de dispoziție, provoacă emoții și pasiuni. Trăirea afectivă este complexă, cu manifestări psihice diverse, de la cele admirative, până la cele de extaz și beatitudine care se stabilesc diferit de la un subiect la altul.

Despre arta modernă, sunt voci care afirmă necesitatea stimulării unor efecte pur senzoriale (arta impresionistă și op-arta care se caracterizează prin efectul lor vizual), altele susțin stimularea intelectuală. Dar, în funcție de caracteristicile obiectuale ale culorilor și variabilele psihofiziologice ale receptorului, acesta va trăi mai intens sau mai puțin intens ecoul răspunsului său afectiv.

Arta modernă apelează la cinetismul vizual, iar creatorii cromodinamismului la programe speciale care să emită în spațiul înconjurător lumini colorate. Trăirile afective sunt susținute și amplificate cu aceste mijloace tehnice vizuale.

Este greu de imaginat starea estetică fără componenta sa emoțională, chiar dacă în cultura și civilizația contemporană, implicit în domeniul particular al sensibilității umane, s-au produs mutații esențiale. pentru prima dată cade primatul total al afectivității în favoarea raționalului și meditației de factură intelectuală. (Max Bense – corifeul esteticii informaționale) O abordare care este discutabilă. Culoarea are un conținut ideatic, dar fără componenta afectivă și estetică nu poate sta la baza limbajului artistic. Artistul nu este un om de știință, chiar dacă recurge și are acces la la ea, ci este o ființă sensibilă înzestrată cu inteligență, a cărui operă se înscrie pe un traseu cu o traiectorie  afectiv – rațional , pornind de la o impresie puternic încărcată emoțional, la un demers logic formal.

„Arta nu urmărește elaborarea semnificației intelectuale, ci sensul trăit, axiologic al informației”. ( Vasile Pavelcu)

sursa: Dan Mihăilescu, Limbajul culorilor și al formelor, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1980, pp. 186-189,