Arhive

DESTINUL CONTEMPORAN AL ARTEI. AFIȘUL – ION PASCADI

No automatic alt text available.

http://casadeculturafagaras.ro/8-martie/

Apariția afișului ca gen al artei grafice este imposibil de datat nu numai pentru că o reconstituire arheologică ne-ar duce până în era primitivă, dar și pentru că sincretismul domeniului l-a făcut greu de clasificat şi definit. Astăzi, riguros vorbind, sfera afișului ar putea fi delimitată la acele imagini plastice, însoțite eventual și de text, care anunță, atrag atenția, popularizează ceva și studiul lor informațional sau semiotic ar fi extrem de important pentru stabilirea codurilor sau repertoriilor celor mai uzitate. Cum viața socială a devenit însă din ce în ce mai complexă, cum afișului grafic suntem nevoiți să-i adăugăm astăzi pe cel luminos sau sonor și cum nu e vorba doar de a anunța sau denunța ceva ci chiar și numai de exprimarea unei situații, stări de spirit, atitudini, lucrurile au devenit mult mai complicate chiar decât erau.

Spre deosebire de multe alte imagini (vizuale, sonore) afişul nu-şi îngăduie să fie gratuit, simplă organizare de forme, culori, linii, lumini sau sunete, ci el este aproape întotdeauna FUNCŢIONAL și subordonat unor domenii extra-artistice: economic (reclama comercială), politic, general-cultural şi doar uneori artistic (dar şi în acest caz rostul lui este să facă cunoscut un alt eveniment, nu sa se prezinte pe el însuşi). Mai este atunci afişul artă? Este el privit şi receptat ca atare? E drept, că prima sa dimen­siune rămâne cea strict utilitară, dar chiar şi în realizarea scopului său limitat si străin de arta propriu-zisă, măsura în care este expresiv, reprezintă o compoziţie sugestivă cu forţă penetrantă în conştiinţe este esenţială, ori prin toate acestea noi am denumit însuşiri estetice.

Luat apoi în afara funcţiei sale imediate afişul poate fi judecat şi strict estetic, or din această perspectivă el se integrează virtual artei de cea mai largă audienţă. Mijloacele moderne de reproducere grafică, tehnicile facilitând afişul luminos sau sonor sunt extrem de dezvoltate astăzi, întrucât beneficiază de rezultatele atinse în toate domeniile de civilizaţia contemporană în care – prin efi­cienţa lor atunci când se impun nu numai raţiunii dar indirect şi subconştientului – joacă un rol dintre cele mai însemnate.

Se ridică, fireşte, problema criteriilor după care îl putem sau nu discuta ca artă. Cred că se poate spune despre toate afişele funcţionale integrate ambianţei şi care depăşesc simplul anunţ sau mai exact îl fac plastic, expresiv că intră INDIRECT în zona esteticului. Trecerea de aici către teritoriul artei presupune însă mai mult şi anume ca semnificaţiei sale utilitare, faptului că el transmite ceva ca atare să i se adauge o SEMNIFICAŢIE UMANĂ SIMBOLICA, transcendentă mesajului semantic propriu-zis şi care să-i dea o relativă AUTONOMIE. Pen­tru a fi artă afişul trebuie să poată exista şi singur, indi­ferent de ce şi cui transmite, chiar şi după ce conţinutul său şi-a pierdut actualitatea şi rostul efectiv.

Ar putea trezi nedumeriri efemeritatea sa. Cum să integrăm în artă un fenomen care îşi pierde atât de uşor şi repede utilitatea, a cărui existenţă este copleşită de milioanele de alte afişe care apar zilnic şi care îi iau locul, întrebarea este reală pentru că afişul se poate păstra, poate deveni peren (vezi cazul lui Toulouse-Lautrec) numai dacă el stabileşte o corespondenţă expresivă între mesajul său semantic şi cel estetic şi dacă, în vir­tutea celui de-al doilea, se păstrează în patrimoniul cul­tural al omenirii. In orice caz semnificaţia sa trebuie să aibă acest caracter ambivalent, el trebuie să intereseze şi indiferent de conţinut, prin construcţia sa formală, cu tri­miteri şi în afara domeniului, pentru care a fost destinat expres, şi după ce şi-a realizat sarcina primordială.

Statutul său artistic mai poate fi pus în dubiu prin faptul că prin definiţie el nu este unic (cu excepţii extrem de rare), că în toate cazurile avem de-a face cu reprodu ceri ale unuia şi aceluiaşi prototip. Pentru a răspunde fina­lităţii sale de bază, în contextul circulaţiei nemaiîntâlnite a informaţiei şi valorilor, unicatul ar fi fost ineficient, aşa că această situaţie complicată esteticeşte derivă din statutul său social. Şi totuşi se cunosc cazuri când – prin marea sa forţă expresivă – reproducerea Porumbelului păcii realizat de Picasso joacă nu doar o funcţie general-umanistică ci şi una estetică, iar obţinerea desenului ori­ginal al artistului rămâne mai mult o problemă de istorie a artei plastice decât de prezenţă estetică directă, în orice caz reproducerea este cel mai serios semn de întrebare pe care ni-1 putem pune în lumina concepției tradiționale despre operă care este unică, inimitabilă şi irepetabilă, concepție care în acest caz se vede trădată.

Problema reală nici nu este cred a catalogării afișului drept artă (epitet valabil în puține cazuri) sau a considerării lui ca fenomen care ţine, în cel mai bun caz, de sfera esteticului (pentru că cele mai numeroase cazuri nu se încadrează nici aici din păcate). Afișul trebuie inte­grat în ambianța estetică, virtuțile lui trebuie apreciate nu doar în sine ci în măsura în care realizează o compo­ziţie în cadrul contextului şi contribuie prin aceasta la formarea sensibilității estetice.

Solicitările multiple ale vieții, îndeosebi caracterul agitatoric sau publicitar pe care afișul este chemat să-1 joace estompează virtuțile sale intrinseci pe care doar o atitudine estetică elevată ajunge să le sesizeze. Este şi păcat de altfel că prezenta funcției sale pragmatic-utilitară face să se risipească adesea valori estetice certe, iar societatea contemporană, cu ritmul ei rapid de evoluție, nici nu apucă să le recupereze. Să încercăm să privim în jurul nostru şi altfel decât funcțional, să vedem şi cum sunt transmise informațiile nu numai ce anume ni se transmite!

Ion Pascadi, Destinul contemporan al artei, Editura Meridiane, București, 1974, pp. 121-123

Reclame