Arhive

CULOAREA ÎN TERAPEUTICĂ AMBIENTALA

CULOARE. ARTA. AMBIENT

PAUL CONSTANTIN

EDITURA MERIDIANE

1979 

1

Cromatica interioară a arhitecturii mai presupune încă o gamă foarte largă de condiții si probleme specifice, mergând de la cele ale birourilor sau magazinelor, până la cele ale locuinţelor şi hotelurilor, teatrelor sau ale sălilor de concert şi cinematograf, de la problemele spitalelor sau caselor de odihnă, până la cele ale gărilor şi aeroporturilor, de la problemele şcolilor şi ale muzeelor, până la cele ale atelierelor de pictură, sculptură sau ceramică, etc.

Cele mai folosite combinaţii cromatice pentru interioarele ce presupun o ambianţă cât mai puţin agitată, mai liniștitoare – cazul cel mai frecvent atât în locuințe, cât şi în birouri, ateliere de desen şi laboratoare – sunt tot cele dintre diferitele ocruri şi verzuri deschise. În astfel de situaţii se mai urmăresc şi niveluri de reflectare corespunzătoare, prin pardoseli şi plafoane.

Cromatica locuințelor, departe de a se reduce însă la paleta de ocru cu verde, cunoaște o nesfârşită varietate, în funcție de nenumărați factori: de la vârstă sau structura temperamentală a oamenilor, de la gusturile sau deprinderile lor, până la felul mobilierului şi al obiectelor pe care le au (primite sau moștenite), modalitatea tehnică în care au fost realizate paramentele sau chiar destinația începerii: birou, dormitor, sufragerie, etc.

Cromatica locuințelor mai ridică încă alte nenumărate probleme, ce nu pot fi nici măcar prevăzute, dat fiind că soluţia lor depinde de orice nou covor, vas, tablou sau perdea, ce intervine în ansamblu. Experiențele cele mai recente ale designerilor coloriști demonstrează că acordurile trebuie să fie mult mai diferenţiat concepute. După ce remarcă dorinţa generală de culori tari, pure, pe de o parte, şi necesitatea absoluta a zonelor de odihna vizuală în locuințe, prin mari suprafeţe cromatice neutre, Betty Pepis propune așezarea unor mici pete intense: roşu-viu, verde ca sticla, cobalt sau ultramarin, etc. – pe marile suprafețe ale pereţilor pastelaţi; fie pentru a servi de fond unui obiect preţios, fie ca element plastic în sine. ,,Culoarea – spune ea – nu trebuie neapărat sa acopere un perete întreg, cu aceeași nuanță, ci să constituie mai repede un fel de cadru, să intre în procesul de ritmare al piesei.”

Ea avertizează apoi împotriva ,,psihologilor” angajați în marile magazine din S.U.A., care prin așa-zise analize științifice, psihanalitice, descoperă structura temperamentala a individului, recomandându-i, în consecință, mediul cromatic cel mai convenabil. Acestea prescriu, de pilda, roşul, deoarece el ar fi potrivit extravertiților, portocaliul, gurmanzilor si celor plini de entuziasm tineresc, galbenul, celor optimiști, dar raţionali, verdele, celor ce au nevoie de odihna, albastrul, celor cu fire calma şi singuratica, violetul, temperamentelor artistice, ş.a.m.d.

Betty Pepis socoteşte ca astfel de teorii sunt simpliste şi falsifică fondul real al problemelor, deoarece se știe foarte bine ca aceluiași individ îi pot plăcea, la fel de mult, doua culori total opuse din punct de vedere ,,psihologic”: ca roșu şi albastru, de pilda.

În ultima analiză, ceea ce contează cu adevărat nu este o culoare, ci efectul produs de combinația culorilor. Fiecare ton în sine poate fi potrivit şi, de fapt, cei mai mulţi oameni iubesc o gama relativ largă de culori. Numai că lucrurile se schimbă complet, din momentul alăturării a două culori! Adevărata problemă a cromaticii interioarelor rămâne combinaţia şi dozajul culorilor. După care, autoarea americană dă o serie de sfaturi generale:

– dacă aveţi uşi în lemn natur, evitaţi culorile puternice pe pereţii din preajma lor, limitându-vă, în aceste zone, la gri-deschis şi tonuri pastelate;

– dacă un perete capătă o coloraţie vie, uşa trebuie să rămână albă sau neagră;

– la o uşă neagră sau de o culoare foarte închisă, e potrivită o clanţă de ton arămiu;

– dacă plafonul şi pardoseala sunt colorate (podeaua cu covoare, plafonul cu lemn natur şi grinzi de lemn sau culori vii, lăsaţi zidurile albe;

– dacă vreţi să daţi interiorului dvs. accente de culoare fără să vă chinuiţi prea mult lăsaţi zidurile albe şi coloraţi doar uşile şi cercevelele. Alegeţi de asemenea perdele, huse şi covoare, în culori vii;

– culorile smălţuite, satinate sau strălucitoare sunt mai rezistente decât culorile mate;

– plafonul colorat şi zidurile albe fac încăperea să pară mai puţin înaltă, şi invers. Tot aşa, o cameră zugrăvită în întregime cu aceeaşi culoare, inclusiv plafonul, dă impresia unei loji de teatru;

– toate culorile merg cu toate culorile, numai că nu toate tonurile lor merg unele cu altele. Astfel, se poate pune foarte bine un albastru alături de un verde, numai că doar anumite albastruri se potrivesc cu anumite verzuri.

 Bineînţeles, cromatica interioarelor trebuie şi ea perfect acordată cu luminatul şi coloristica sa. S-au amintit deja câteva principii generale ale culorilor şi intensităţilor luminii; precum şi cele privind raportul dintre orientarea cardinală a luminii naturale din cameră şi culoarea pereţilor.

Problema poate mai dificilă este cea a luminatului artificial din locuinţe, ce trebuie să răspundă unor nevoi multiple şi complexe. Privit în mare, proiectul luminii electrice al unei încăperi poate greşit fi în două feluri: fie printr-o poziţie prea tradiţionalistă sau printr-o prea mare economie de becuri; fie, printr-o prea mare îndrăzneală şi o risipă de lumină.

Dacă se merge, de pildă, pe sistemul tradiţional atârnându-se o singură lampă în centrul plafonului, living-room-ul va fi foarte întunecat în cele patru colţuri, în consecinţă, dacă cineva citeşte sau scrie în zonele excentrice, va resimţi lipsa de lumină, în vreme ce la mijlocul încăperii ea se va risipi inutil.

Dacă, dimpotrivă, se înmulţesc mult efectele luminoase speciale, transformându-se camera într-un fel de stand de expoziţie, excesul de lumină va obosi şi el ochii, ca şi întunericul, iar totul va părea pretenţios.

Adevărata soluţie a luminatului artificial în locuinţe este cea a justului echilibru între discreţie şi eficacitate. Nu trebuie exagerată nici economia, dar nici nu trebuie confundat un luminat eficace cu o baie de lumină orbitoare ! Chiar dacă va plăcea la început, aşa ceva va deveni curând plictisitor şi obositor.

Fireşte că nici în acest domeniu nu se pot stabili reguli absolute. Totuşi, din experienţă s-a constatat că, în general:

  • un hol câștigă dacă e luminat indirect, prin raze proiectate în plafon (dacă acesta este, bineînţeles, alb). Cel ce intră de afară  are  impresia  imediată a unei ambianţe generale egale şi delicate de lumină, precum şi că limitele încăperii nu sunt precizate.
  • tot aşa, bucătăria are nevoie atât de o lumină centrală, din plafon, cât şi de alte puncte luminoase speciale, acolo unde se curăţă, se taie, se spală, etc.
  • în dormitor însă, care are nevoie doar de un luminat general discret, sursa principală nu trebuie să se găsească neapărat în centrul camerei, în schimb, el trebuie să aibă lumină specială de citit, la paturi, la masa de toaletă, precum şi chiar la dulap, când se deschide. Locul cel mai potrivit pentru lumina dulapului este deasupra oglinzii de pe interiorul uşii; iar aprinderea să se declanşeze prin deschiderea acesteia.
  • Living-room-ul trebuie de asemenea să aibă o lumină generală, de ambianţă şi puncte speciale luminoase, separate, pentru fiecare funcţie: fie prin lampadare cu picior, fie prin reflectoare, aplice,

În sfârșit, în sfera cromaticii interioare se mai pun o serie de probleme, decurgând direct din concepţia generală a expresiei peretelui care, cum s-a văzut, poate schimba radical condiţiile percepţiei. Ea poate fi şi a fost dealtminteri, de-a lungul istoriei, de două feluri: fie că a respectat integritatea vizuală a pere­telui, evitând orice „sparge zidul” sau în general forma arhitecturală; ceea ce pre­supune o poziţie esenţialmente bidimensională sau „arhitecturală”; fie, concepţia iluzionistă a trompe-l’oeil-ului, poziţie tridimensionalistă, urmărind, dimpotrivă, sugestia vizuală a „spargerii zidului, a plafonului”, ş.a.m.d., prin tot felul de trucuri şi efecte perspectivice de linii şi culori.

Astfel de probleme se pun, cu deosebire, în cazul picturii, al mozaicului, sau în general al lucrărilor de artă murală. Şi după epocă, stil, ţară sau chiar artist, ele s-au rezolvat fie arhitectural-bidimensional: ca în Egiptul antic, în Bizanţ sau în arta romanică; fie iluzionist, tridimensional, ca în pictura pompeiană, în cea manieristă sau în cea barocă.

Dar ele pot interveni în cea mai simplă decoraţie colorată a pereţilor, unde integritatea panoului arhitectural poate fi perfect păstrată, sau dimpotrivă, desfiinţată, prin jocuri optice, geometrice, cu efect iluzionist sau chiar cinetic; prin folosirea proprietăţilor culorilor de a se apropia sau de a se depărta de privitor ş.a.m.d. în consecinţă, de felul cum vor fi rezolvate astfel de probleme, depinde, în mare măsură, caracterul general al ambianţei, în vreme ce decoraţia care păstrează sugestia integrităţii peretelui contribuie în mod esenţial la atmosfera de linişte, de confort, atât de propice lucrului şi odihnei; iluzionismul, prin sugerarea spaţiului nelimitat, prin dinamismul dacă nu trepidaţia sa exacerbată, irită şi oboseşte la maximum. Şi dacă in extremis s-ar putea admite astfel de soluţii, dinamice şi excitante, în cazuri speciale: cum ar fi localuri de dans, Luna Park-uri sau alte localuri de divertisment sau chiar în casele celor ce le doresc, ele nu sunt nicicum potrivite pentru marea majoritate a spaţiilor destinate studiului sau odihnei active, nemaivorbind de cele destinate relaxării.

Mai presus de toate, sarcina primordială a întregului ambient interior constă azi în contracararea extraordinarei agitaţii a vieţii cotidiene, a tensiunii nervoase în general crescute. Altfel spus, arhitectura în general şi locuinţa în special trebuie să ofere omului acea oază de popas odihnitor, după uluitoarele viteze cu care se circulă, după ritmurile rapide în care se lucrează sau chiar se concepe.

 Nevoia de linişte este cu atât mai mare în cazuri speciale, cum ar fi, de pildă, spitalele, sanatoriile sau preventoriile. De aceea, designerii de ambient, împreună cu toţi specialiştii implicaţi, se ocupă relativ demult, intens, de cromatica spaţiilor sanitare. Ca urmare, faimosul alb imaculat al spitalelor, evident propice menţinerii curăţeniei, dar dezolant până la urmă, când e absolut generalizat şi chiar obositor, este mereu mai mult înlocuit cu armonii de verde deschis, pastelat, şi parţial cu albastruri foarte deschise. Există tendinţa să se înlocuiască chiar şi lenjeria albă, cu una verde pal, incomparabil mai odihnitoare. Iar cele mai moderne săli de operaţie se colorează tot în tonuri de verde-albăstrui, pentru ca prin contrast complementar, roşurile să fie exaltate şi astfel, chirurgul să deosebească mai bine diferitele ţesuturi.

         După R. P. Sloan, în saloanele pacienţilor, cromatica trebuie să respecte următoarele principii:

  1. tonalitatea pereţilor să fie potolită şi nestrălucitoare;
  2. factorul de reflectare al culorii pereţilor nu trebuie să fie mai mare de 50% şi nici mai mic de 40%;
  3. plafoanele să aibă tonuri luminoase aproape de alb;
  4. pentru camerele orientate spre nord se recomandă tonuri luminoase de trandafiriu ca piersica, iar pentru cele orientate spre sud, tonuri albastre şi verzi, ceva mai închise; 5. în saloanele convalescenţilor, sunt de preferat culorile calde, în vreme ce pentru cele ale bolnavilor cronici, se recomandă culorile reci.

În ansamblu, se conturează trei scheme principale de culoare ce trebuie să stea la baza amenajării coloristice a spaţiilor spitaliceşti:

  1. verde-albăstrui pal (culoare complementară a tenului omului) – pentru obţinerea unei atmosfere relaxante;
  2. culoarea piersicii, asemănător cu tenul, pentru ca spaţiul să pară mai mare ai luminos;
  3. cenuşiu, perlat, în armonie cu policromia mobilierului şi a draperiilor.371

Cromatica mai este folosită atât  în stabilirea diagnozelor, cit şi ca factor terapeutic. Dar astfel de probleme depăşesc cadrul lucrării noastre.

În alt domeniu de mare însemnătate ala în care lumina şi culoarea au contribuit mult la schimbarea radicală a ambianţei, este cel al spaţiilor şcolare. Împotriva acelor săli de clasă, aşa-zise austere, întunecoase, zugrăvite în cenuşiuri şi având atât în partea inferioară a pereţilor, cât şi băncile şi catedrele vopsite în maro sau umbra închise, culori ce „nu prind murdărie” – împotriva acelei atmosfere sumbre, de casă de corecţie, ce schingiuia sensibilitatea, deformând personalitatea copiilor, s-au scris sute de pagini.

Lumina suficientă şi coloritul stenic, vesel, variat şi mai ales adecvat, al şcolilor de azi, reprezintă unul din triumfurile pedagogiei moderne.

Numai că nici lumina, nici culoarea, nu pot fi folosite oricum. Astfel, cea mai potrivită lumină naturală pentru sălile de clasă este cea de sud, singura ce poate asigura o însorire suficientă. Dar lumina filtrată prin geamuri obişnuite şi venită dintr-o singură latură a clasei prezintă destule deficienţe. Mai întâi, ea creează contraste prea mari de lumină şi umbră sau halouri în jurul obiectelor, obosind ochii copiilor, scăzându-le totodată şi atenţia. Iar în al doilea rând, o astfel de distribuţie inegală a luminii obligă copiii să ia poziţii defectuoase, atât la scris şi citit, cât şi atunci când privesc tabla, hărţile, experienţele, ş.a.m.d. De aceea, o primă condiţie este obţinerea unei lumini generale difuze, perfecte, care să creeze condiţii cât mai favorabile, tuturor locurilor din clasă, şi să înlăture cât mai mult contrastele de umbră şi lumină. În acest scop se folosesc unele materiale moderne translucide sau reflectante, care transformă fascicolele de raze solare naturale într-o baie difuză de lumină, sau luminatul artificial indirect, ce poate fi şi mai egal difuzat. Este recomandabil ca sursele de lumină să fie prevăzute cu tuburi fluorescente, ce se apropie de cât mai mult de culoarea luminii de zi.

În ceea ce priveşte cantitatea de lumină artificială, se recomandă ca, pentru dimensiunea mijlocie a sălilor de clasă, să se obţină aproximativ 1000-1500 de lumeni, ceea ce ar însemna, într-o distribuţie raţională, 10-15 tuburi sau becuri de câte 100 de waţi. Specialiştii mai recomandă şi anume combinaţii cromatice, pentru a obţine o eficienţă corespunzătoare atât pentru lumina solară, cât şi pentru cea artificială. Plafoanele trebuie să fie albe, deoarece, colorate, nu numai că pierd din lumină, dar şi distrag atenţia. Tot aşa, pereţii nu trebuie coloraţi în tonuri ce reflectă mai mult de 55-60% din lumină. Tot aşa trebuie să se asigure o reflectantă potrivită pardoselii şi mobilierului. Lemnul natur, curat, reflectă aproape 25% din lumină (e vorba desigur de esenţele deschise, stejar de pildă; şi nu de nuc sau de mahon); iar în combinaţie cu factorul de reflectare al pereţilor mai înainte indicat şi cu plafonul alb, mobilierul poate contribui şi el la un confort general vizual.

În ceea ce priveşte cromatica cea mai potrivită spaţiilor şcolare, se recomandă:

  1. pentru spaţiile de circulaţie (coridoare, scări, etc.), precum şi pentru încăperile fără lumină naturală, dar în care se desfăşoară totuşi activităţi ce impun percepţia vizuală, culorile cele mai potrivite sunt albul ca fildeşul şi galbenul pal.
  2. în sălile de clasă, cele mai potrivite culori sunt verde-albăstrui şi culoarea Cel din urmă ton e preferabil cu deosebire pentru şcolile elementare şi pentru clasele orientate spre nord; pe când verdele-albăstrui pal se poate folosi în licee, pentru sălile de lectură şi pentru piesele orientate spre sud.
  3. Se recomandă a se colora pereţii în tonuri mai închise la partea inferioară: 1-1,5 m înălţime – în nuanţe cu o reflectantă de 25-40%, pentru a se obţine o relevare vizuală şi o mai bună vizibilitate, prin contrast. Culoarea poate fi aceeaşi cu restul pereţilor sau poate diferi, de exemplu, trandafiriu la partea inferioară şi tonuri complementare, verde sau albastru pal, în partea superioară.
  4. Se recomandă de asemenea ca marginile pereţilor laterali şi peretele din spatele elevilor să fie colorate într-un cenuşiu perlat, luminos.
  5. Tot aşa, e preferabil ca tabla să fie înconjurată de tonuri mijlocii, pentru a nu se crea contraste prea puternice şi a se evita astfel şocurile vizuale. Actualele cercetări în acest domeniu au ajuns la concluzia că sistemul tradiţional al tablei negre pe care se scrie cu cretă albă e nepotrivit, oboseşte vederea cu timpul şi se preconizează de aceea adoptarea unui sistem mai luminos. Una din propuneri ar fi, de pildă, tabla verde, cu o reflectantă de 20% şi cretă galbenă.
  6. În ceea ce priveşte peretele din faţă, cele mai adecvate culori ar fi verdele sau albastrul de luminozitate mijlocie, având porţiunea inferioară într-o nuanţă mai închisă.
  7. Porţiunea inferioară a pereţilor din laboratoare este preferabil să fie albastră (tot de luminozitate mijlocie) sau verde-albăstrui, ceea ce asigură relaxarea privirii când ochiul părăseşte punctul fix de concentrare asupra mesei de lucru.

În sfera pedagogiei, culoarea mai are încă alte numeroase şi importante funcţii: de la cromatica manualelor, a hărţilor, schemelor, diagramelor, etc. până la cea a materialelor didactice şi ele, azi, de o mare varietate, ce merge de la fel de fel de etalonări ştiinţifice sau secţii fiziologice, până la tablourile cu semnalizări luminoase.

2

Un rol, de asemenea însemnat, îl joacă azi cromatica şi în sistemele informaţionale, ce-şi au, fireşte, un larg câmp de aplicaţie în şcoală.

În sfârșit, cum s-a mai amintit, culoarea poate şi trebuie să contribuie în mod hotărâtor, în general, la „revitalizarea învățământului, care se abstractizează mereu mai mult în dauna capacităţii creatoare a oamenilor. În regresul gândirii vizuale se află şi originea acelei concepţii nocive după care artele sunt doar un mijloc de agrement, toate ducând fatal la acea „minciună a formelor şi culorilor” care este Kitsch-ul.

În efortul pentru un nou tip de propedeutică vizuală se înscrie major şi rolul cromaticii, fără de care nu se pot evidenţia relaţiile dintre formă, culoare şi lumii elemente fundamentale ce stau la baza  tuturor componentelor ambianţei spaţiale. Culoarea trebuie să fie nelipsită din sistemele de educaţie vizuală, începând cu treptele preşcolare în care copilul se joacă cu formele şi culorile; şi până la ultimul stadiu, în care studenţii ar fi educaţi cum folosească cromatica în ansamblul spaţial al environmentului.

Dar nici astfel de probleme, de o pondere social-culturală inestimabilă, nu pot fi cuprinse în planul lucrării noastre. Ele sunt de strictă specialitate pedagogică psihologică. Nu încape îndoială însă că şi în astfel de cazuri, aportul artiştilor plastici ar fi mai mult decât bine venită. În ultima analiză, soluţia oricărei probleme ce presupune un echilibru formal cromatic, implică şi o elaborare artistică.

Reclame

CULOAREA

STILURI ȘI ORNAMENTE LA MOBILIER MARINA BUCĂTARU, Ed. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, BUCUREȘTI

„Niciodată lumea n-a fost atât de colorată ca azi” Fernand Leger

„…Plutarh relatează că la cucerirea Suzei, Alexandru Macedon a luat ca pradă stofe vopsite în purpură aparținând lui Darius, în fantastica valoare de 50 000 de talanii, care erau păstrate în tezaurul regal persan de 192 de ani, fără ca să se fi alterat cu ceva culoarea”. Paul Constantin

„Un kilogram de verde e cu mult mai verde decât o sută de grame de verde”. Paul Gauguin

culori

 UNIVERSUL CULORII

Culoarea reprezintă una din coordonatele fundamentale de organizare şi integrare a constantelor comportamentului uman alături de spaţiu, timp, temperatură, presiune şi gravitaţie. Dintotdeauna omul a trăit si a evoluat sub influenţa permanentă a unei anumite ambianţe de culoare. Constantele dominante ale acesteia au dus la formarea unor constante corespunzătoare ale firii şi echilibrului psiho-fiziologic general, la cristalizarea unor particularităţi tipologice de esenţă filogenetică-istorică.

La nivelul omului, sensibilitatea cromatică atinge cel mai înalt nivel de dezvoltare. Omul simte nevoia nu numai a culorii în general ci, mai ales, a diversităţii cromatice. El se naşte şi trăieşte într-un univers generator de senzaţii de culoare. Modul uman primar de reacţie la influenţa culorii este fiziologic şi emoţional, reacţia este spontană, prezenţa culorii, experienţa culorii sunt date fireşti, naturale. Simbolistica culorii este transmisă prin lanţurile de generaţii în decursul procesului evoluţiei istorice a civilizaţiei şi culturii, pentru că omul nu trăieşte într-un cadru cromatic neutru, ci într-o constelaţie de semnificaţii cromatice.

Omul de astăzi este mai puternic legat şi mai dependent de culoare decât semenul său din epoca primitivă său chiar de acum câteva sute de ani pentru că este mai conştient, iar informaţia, necesitatea şi sensibilitatea sa cromatică ating azi valori incomparabil mai ridicate, cantitativ şi calitativ, decât în trecut.

Deşi mecanismul fiziologic al vederii permite oricărui om normal să distingă mii de nuanţe, categoriile perceptuale cu ajutorul cărora sesizăm şi conceptualizăm lumea senzorială se dezvoltă de la simplu la complex. De altfel, culoarea se bucură în plus şi de licenţele visării şi ale imaginaţiei.

S-a recunoscut de timpuriu dreptul culorilor de a fi alese şi asociate în mod liber, potrivit unor legi independente de dispunere a lor în realitate. S-a admis că în aranjarea lor se caută o bucurie a ochiului, într-un cuvînt o armonie .

Culoarea are o acţiune directă asupra sensibilităţii, independent de orice semnificaţie inteligibilă. Imitând natura, omul s-a înconjurat de culori; spontan şi concret, înaintea sintezelor şi gândirii artistice, omul şi-a îm­podobit colorat obiectele uzului zilnic şi lumea artificială a spaţiului arhitectural în care îşi desfăşoară existenţa.

3.2. CULOAREA ÎN ISTORIE

Covârșitoarea înrâurire exercitată de cromatica mediului natural este probabil cauza pentru care oamenii nu numai că au început să folosească culorile foarte timpuriu, dar au şi căutat să le afle secretul, atribuindu-le puteri magice, mai târziu cu valoare de simbol.

Primele consideraţii cu privire la culoare şi formă le-au făcut grecii antici, care acordau o mare atenţie nu numai conceptului ci şi aplicării frumosului în viaţă, în planul generalizării şi abstractizării estetice, ei con­siderau culoarea ca atribut fundamental al formei ideale. Acest lucru nu înseamnă că aspectul cromatic era socotit predominant necesar, ci că era subordonat formei. Zeii sculptaţi în marmura fină de Pentelic, reprezentări ale idealului grec de perfecţiune omenească, erau coloraţi pentru a fi cât mai aproape de realitate, mai adevăraţi, mai asemănători cu exemplarele selecţionate ale umanităţii. ,

În Grecia culoarea era una din cele mai puternice modalităţi decorative, ea servea la diferenţierea pieselor arhitecturii şi la deta­şarea planurilor de structură.

Parthenonul avea fusele coloanelor patinate în caneluri şi capitelurile colorate cu linii roşii şi albastre, triglifele erau albastre, ca si lăcrimarele, reliefurile metopelor erau pictate în roşu si albastru, detașându-se pe un fond roşu, iar figurile din frontoane şi ele colorate, se proiectau pe un fond alternativ roşu şi albastru. Tot în roşu şi albastru erau pictate şi acroterele, ornamentele de pe cornişe şi multe altele. Uneori apăreau şi ornamente aurite.

Şi tot în Grecia, în secolul de aur, aflăm de la Plinius că pictorul Apelles folosea doar patru culori : alb de cretă, ocru galben, ocru roşu şi negru (aceeaşi paletă ca a picturii rupestre din paleoliticul superior). Această sobrietate coloristică greacă, menţinută într-un registru exclusiv cald, propriu mai ales ceramicii, nu este caracteristică şi evoluţiei cromaticii orientale, în Egipt, în Imperiul Vechi, pe la 2700 î. e. n. , pictura funerară este realizată cu o paletă largă, de la roşu si galben la verde si albastru. Tot atunci este utilizată şi faianţa egipteană din cuarţ glazurat cu sticlă silicoasă divers colorată : roşcată, crem, neagră, verde şi albastră, în nuanţe nenumărate. Iar în Creta, în plină civilizaţie monoică, pictura murală şi pictura pe vase arată un rafinament coloristic rar, asemănător impresionismului francez : roşii, trandafiriu, ocru galben, violet, albăstrui, verde, cu mari varieri de tonuri.

Mai târziu, romanii au restrâns policromia la interior şi pictura murală pompeiană a avut valoare de etalon pentru decoraţia europeană de mai târziu.

Experienţa acumulată de lumea antică în domeniul cunoaşterii şi folosirii culorilor era uriaşă: se cunoştea prepararea unui mare număr de coloranţi, se descoperiseră procedee tehnice variate si ingenioase, se formulaseră o serie de teorii în legătură cu lumina şi cro­matica.

Evul Mediu european n-a putut însă beneficia imediat de această moştenire, decât în

O splendidă experienţă cromatică au făcut în Evul Mediu vitralierii din apusul Europei.

În secolul al XII-lea legenda spunea că aceştia amestecau în sticlă praf de pietre preţioase, pentru a obţine, mai ales, frumoase nuanţe de albastru din safire, si de roşu din rubine.

Oricum, remarcabile sunt, în creaţia coloristică a vitralierilor medievali, cunoaşterea şi folosirea efectelor luminii colorate directe, a variaţiei intensităţilor şi calităţilor coloristice, în funcţie de variaţiile luminii: după orientare cardinală, după situaţie geografică, după oră.

În epoca Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XV-lea) încep să se utilizeze culori preparate mai simplu, în nuanţe mai numeroase. Se fac o seamă de experienţe de preparare a diverselor culori, de astă dată de către mari pictori: Veronese, de neuitat cu verdele său specific, Leonardo care a experimentat folo­sirea bitumurilor pentru efectele de adâncime în clarobscur, Durer. Renaşterea a marcat un progres hotărâtor în practica şi teoria culorilor. Începând cu trecentoul italian, pictorii se străduiesc să obţină efecte tridimensionale, atât cu ajutorul perspectivei coloristice, cât şi cu cele ale clarobscurului. Această tendinţă se exacerbează în manierism, iar barocul cunoaşte un adevărat iluzionism al adâncimilor. Renaşterea aduce şi începuturile modulaţiei culorilor, fără ca prin aceasta să se impieteze însă asupra integrităţii şi perfecţiei formelor. Pe la sfârșitul acestei epoci cresc tendinţele spre autonomia culorii, iar barocul, prin Rubens şi Rembrandt zdruncina autonomia formei, accentuând tendinţa generală barocă spre dinamism, creând sentimentul spaţiului în expansiune. Imensa teatralitate barocă, sonoritatea specifică a culorilor utilizate acordă sfârșitului de secol al XVII-lea acea atmosferă densă de lux si grandoare fără egal.

După maiestuoasele dialoguri roşu-aur, negru-aur, negru-argint ale barocului, au cucerit Europa exuberantele si delicatele curbe rococo, descoperind galbenul auriu si culorile pastelate, precum şi graţioasele efecte ale perechilor bleu-auriu, roz-auriu, vernil-argintiu, alb-auriu. Este epoca picturilor convenţionale ale lui Fragonard si Boucher, epoca păstoriţelor în crinoline si a carnaţiei roz, mătăsoasă şi ireală.

Tendinţele neoclasice ale secolului al XVIII-lea estompează oarecum dorinţa de policromie, impunând tonuri brune mai calde, tonuri roşii şi verzi mai stinse.

Culoarea este redusă acum la tăcere, ea acoperă suprafeţe dar nu subliniază volume.

Secolul al XIX-lea nu aduce inovaţii în domeniul culorilor, ci mai mult în al formelor. Secolul XX poate fi considerat secolul domniei absolute a culorii, al integrării culorii în universul individual.

Este secolul marilor experimente curajoase, apare cubismul, futurismul, constructivismul, dadaismul culoarea devine stindard de luptă contra facilităţii şi a formalului, instrument şi manifest violent, agresiv, mod de exprimare a revoltei artelor.

Manifestarea concretă a înclinaţiei omului spre policromie se vădeşte în conceperea ambianţei sale, în alegerea nuanţelor şi texturilor cu care se înconjoară. Armonizarea esenţelor lemnoase cu ţesăturile este una din pre­ocupările sale, precum şi acordarea acestora cu componentele decorului interior. Fără acest profund simţ al culorii nu s-ar fi creat minunatele tapiserii de Gobelins şi de Lyon, nu s-ar fi dezvoltat subtilele arte ale ceramicii (Meissen, Sevres, Wedgwood), ale sticlei (Boemia, Murano, Tiffany, Galle), ale covoarelor (Turcia, Persia, Armenia) şi fără acestea ambianţa umană ar fi rămas săracă şi tristă.

Dantela intre vis si realitate

1Nouă sau veche, din hârtie sau croşetată, dantela pare a fi sursă inepuizabilă pentru creatorii DIY. Succesul acesta remarcabil este asigurat de numărul mare de forme şi idei care se manifesta în arta handmade. Dantela este ideala în creaţia vintage.

Dantela este asociată decorului victorian, având rol practic, dar şi rol estetic, ornamental. Mobilierul din lemn de culoare închisă, bine lustruit, decorat cu piese centrale mari, pe patru picioare, din argint sau metal, menite să reprezinte aranjamente florale sau cu fructe impuneau respect şi îngrijire: fără zgârieturi pe suprafaţa splendidă de mahon. Dantela a fost soluţia!

Dacă eşti începător sau semi specialist în arta decupajului, s-ar putea să să doreşti să utilizezi diverse materiale pentru proiecte, cum ar fi textile, ambalajele de dulciuri, folii, dantela din hârtie, cărţile poştale şi panglica.  Dacă înveţi cum să foloseşti efectele speciale sau vopseaua de fundal la decupaje, aceste tehnici pot da mai mult rafinament și recurs artistic la proiecte.

DantelaDantela este de cele mai multe ori croşetată din fire de bumbac finmodel rotund, cu o mulțime de zone ajur sau fir. Aceasta poate fi, de asemenea, tricotată sau ţesută simplu. Dantela ar trebui să se extindă cel puțin câțiva centimetri de sub elementul pe care îl însoţeşte o vaza, ca un indiciu de șervețel de dantelă sub el, altfel ar părea ridicol un șervețel de dantelă mai mare decât vaza.

RMB

Creatia estetica a martisorului handmande

Catharsisul aristotelian: „Purificarea pasiunilor prin artă”

A dori, a iubi (dragostea se reduce în parte la dorinţă) nu înseamnă oare, într-o oarecare masură, a admira? …o dorinţă, o iubire oarecare produce în întreaga noastră fiinţă o excitaţie difuză care este placută şi care tinde să devină estetică, dacă dorinţa nu este prea violentă.

Pentru a încerca o plăcere estetică trebuie mai întâi să încerci o oarecare plăcere. Raționamentul se opune sentimentului în general  şi cu atât mai mult sentimentului estetic.

De fiecare dată când dorinţa este continuă şi puternică, ea tinde să grupeze în jurul său toate activităţile noastre, să devină centrul de atracţie al sufletului omenesc.

Întrucât emoţia estetică constă într-un ansamblu de dorinţe având tendinţa să se realizeze, acţiunea rezultă firesc din artă şi din contemplarea frumosului iar sentimentul estetic este atunci mai complet ca oricând; arta înseamnă acţiune nu mai puţin decât pasiune tocmai pentru că ea înseamnă dorinţă nu mai puţin plăcere, necesitate reală nu mai puţin decât joc şi virtuozitate. Drept urmare, arta tinde să producă acţiuni înrudite cu acele pe care le exprimă.

Problemele esteticii contemporane de Jean-Marie Guyau, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990

Despre Martisoare

acum-100-de-ani-martisoare-martisoare-18446241

* Mărţişoare! Şi anul acesta face senzaţie superba expoziţie de mărţişoare. Duble, gros aurite, argint şi argint aurite. Medalioane şi pandantive cu lănţişoare de purtat la gât. Începând de la 25 bani bucata în sus. La Magazinul G. Apostoleanu, Calea Victoriei 36, Bucureşti. Telefon 29/73.
* Mărţişoare de aur şi argint, modele noi, la Schmidt&Stratulat, Victoriei 53. Preţuri ieftine.
* Mărţişoare, luxoase şi drăguţe! Mai ieftin ca oriunde, la Ceasornicăria Colţea.
* Mărţişoare fine, la Fraţii Roller. Strada Smârdan, 35, etaj I, telefon 13/10.

Moda. Garniturile din galoane
Pentru a garnisi tunicile se fac multe galoane, unele cu margini drepte, altele decupate, cu colţi ascuţiţi, rotunzi sau pătraţi. Cele mai multe din aceste galoane se fac din mătase foarte strălucitoare, în culori vii, brodate cu fir de aur sau argint, amestecat cu desenuri brodate cu mătase neagră. Cu galoane perlate, cu leze de tul perlate, cu ghipiurile noi şi cu dantele care se colorează ca stofa, se fac garnituri splendide, care nu costă prea mult când cineva ştie să le aleagă.  Perlele, care sunt la modă anul acesta, sunt de două feluri: perle rotunde mici şi perle lungi şi subţiri; cele dintâi se întrebuinţează la lezele perlate; cele de al doilea pentru arabescurile cu ghirlande.

Câteva detalii ale garniturilor
Unele leze sunt brodate foarte bogat, cu perle strălucitoare de cristal transparent sau cu perle de jais negru strălucitor; acestea sunt cusute pe un fond de tul negru, ale căror efecte sunt cu totul diferite. Galoanele perlate sunt inspirate de moda broşeurilor. Fondul şi florile sunt ombrate, ca desenurile broşeurilor. Aceste galoane nu sunt frumoase transparente, pe un un fond deschis, ele se detaşează admirabil pe un fond negru.

Din “Universul”, 1 martie 1913; texte selectate de Magda Cristina Ursache