Arhive etichetă | ie

Terminologia portului popular românesc

TERMINOLOGIA PORTULUI POPULAR ROMÂNESC

în perspectivă etnolingvistică comparată sud-est europeană

INSTITUTUL DE STUDII EST-EUROPENE

EDITURA ACADEMIEI

BUCUREȘTI, 1978

ZAMFIRA MIHAIL

anna

Românii și-au integrat în cultură un mod de îmbrăcăminte specific, ca o sinteză a secolelor, între funcțional și artistic, diferențiindu-se de celelalte popoare, dar suportând influențe reciproce. Portul popular îl însoțește permanent pe român, având un rol bine definit în relațiile sociale, și și se referă la categoria de obiecte de îmbrăcăminte purtate în mediul rural, cu semnificație etnică și națională.

Costumul tradițional este alcătuit din mai multe piese reprezentative pentru satul sau pentru zona respectivă, care formează costumul de sărbătoare sau atât costumul de sărbătoare cât și cel de muncă, distincția în acest caz, făcându-se prin ornamentație și materialul unor piese.

Costumul uzual este cel pe care îl poartă țăranii și în care au fost adoptate și piese cumpărate de la oraș.

Costumul de sărbătoare este mai conservator: este mai scump, mai greu de realizat, mai puțin supus uzurii, fiind destinat unei folosiri îndelungate, chiar de către două generații; dar și pentru că odată constituit un stil, variațiile erau minime.

Deși face parte din categoria obiectelor funcționale, costumul popular este și un produs cultural.  Diferența dintre costume se datorează și semnelor distinctive, cu valoare simbolică, specifice colectivităților din care provin. Semnele și semnificația lor se schimbă în timp. În Descriptio Modaviae, Dimitrie Cantemir explică semnificația voalului roșu de mireasă ca semn al castității. Dezbrăcarea de haina corespunzătoare rangului înseamnă dezonoare, Purtatul broboadei, în lumea satului, făcea parte din statutul femeii căsătorite.

  • unele piese au ajunse de-a lungul timpului să se diferențieze destul de mult și totuși și-au păstrat denumirea în epoci și zone deosebite.
  • unele piese de costum, deși forma și funcția lor au variat foarte puțin, și-au schimbat numele.

Elementele care au determinat diferențierile de arii ale pieselor sunt: vechimea diferită și proveniența diferită.

Ritmul schimbărilor în moda îmbrăcămintei are un caracter regulat, amplitudinea schimbărilor este de aproximativ 50 de ani și o oscilație completă are loc cam la un secol ( BARTHES). Elementul central care a contribuit la stabilitatea portului a fost rezistența la influențe și deci aceasta înseamnă că „nu se poate vorbi de modă” (Lips, Obârșia lucrurilor). Au contribuit, desigur, și factorii social-economici, tradiția și, mai ales, norma socială care sancționează abaterea de la regulile colectivității ( ridiculizarea inovației vestimentare individuale). Producția de obiecte de uz cotidian  și de unelte era un tot nediferențiat pentru toate categoriile sociale medievale. Interesant  este faptul că tradiția costumului popular a fost păstrată, în anumite epoci istorice, prin intervenția legilor: în Moldova secolului al XVI-lea cel care ar fi împrumutat de la turci vreun obiect de port, urma a fi pedepsit cu moartea; legiferările Constitutiones  aprobatae, Transilvania, prevăd portul diferitelor clase sociale.

Fenomenele care rezultă dintr-un contact direct și continuu între grupe de indivizi de culturi diferite cu modificările pe care le implică în tipurile culturale originale la un grup sau la ambele grupuri sunt considerate rezultate ale aculturației (engleză – culture change); orice grup uman a suferit, mai mult sau mai puțin, influența altui grup uman.

Un obiect de îmbrăcăminte poate fi împrumutat integral (material, croială, destinația) sau poate fi preluat doar modelul, execuția realizându-se cu materiale locale.

În schimbările pieselor de port popular se disting următoare categorii de transformări:

  • funcționale: din îmbrăcămintea de ordin general  se transformă în îmbrăcăminte ocazională. Unele rezistă mai mult la schimbări – cojocul, brâiele, altele altele mai puțin – fie se modernizează, fie purtătorii renunță la ele – șube, podoabe de cap. Procesul se răsfrânge și pe plan lingvistic: transformări semantice, reducerea arie de circulație a termenilor, ieșirea din uz;
  • transformări din cauza materiilor prime, fapt care se reflectat la nivelul denumirilor;
  • transformări ale tehnicilor de realizare ( broderii de mașină, dar nu afectează terminologia.

Portul popular românesc nu reprezintă „lada de vechituri”a portului orășenesc, deoarece mediile sociale românești destul de diferite au purtat cam aceleași piese, deosebite doar prin calitatea materialului și bogăția ornamentației. În cursul timpului unele piese au fost transformate după modele noi. Piesa „veche” se transformă și se armonizează în ansamblul nou (aculturație). Gustul introduce schimbări, dar și posibilitățile mediilor sociale care  realizează piesa. Ca și în limbă, costumul pornește de la piese puține, perfect adaptate tuturor nevoilor vieții și trece la acumularea de piese, la diversificare. Dar, astfel, nu se alterează structura de bază a portului popular românesc. Dacă societatea românească își regăsește în portul popular autenticitatea, este pentru că nu s-a transformat în esența sa.

ÎMBRĂCĂMINTEA DE LA BRÂU ÎN SUS

Cămașa românească este o piese de port confecționată din pânză (de cânepă, in, bumbac, borangic) purtată direct pe piele, a cărei lungime și ornamentație au fost variabile în timp și spațiu. Cămașa a fost socotită totdeauna cea mai importantă piesă a costumului. Reprezentarea cămășii bărbătești pe monumentul de la Adamclisi sau de pe Columna lui Traian atestă faptul că acest tip de cămașă se află și azi în uz numai la români și la populațiile care au împrumutat-o de la ei.

În portul românesc se poate depista o piesă de tradiție pre- sau iliro-tracă în cămașa femeiască, cămașa „cu brezărău” care are pânza încrețită la gât cu ajutorul unei ațe, piesă care se perpetuează la continuatori.

Cămașa românească femeiască se prezintă de-a lungul istorie  sale în două tipare distincte: cămașa cu mânecă din gât și cămașa cu mânecă din umăr, cu mai multe variante, cărora li se adaugă o cămașă de factură orășenească. Cămașa are„ gura” în față, tipul „carpatic”, în spate, dar și într-o parte datorită câmpului ornamental care acoperă pieptul ( Făgăraș). Faptul că cele mai vechi tipuri ale cămășii femeiești se perpetuează în portul popular din întreaga țară arată că dezvoltările locale ale unor variante  s-au făcut din același substrat.

Cu toate că portul tradițional femeiesc a fost mai susceptibil decât cel bărbătesc la înnoiri și îmbogățiri de ordin artistic, el a continuat să releve caracteristicile tradiționale autohtone și sud-europene. Croiala cămășii medievale românești  este similară cu a celei populare astăzi( Nicolescu).

Cămașa-rochie este cea mai veche, așa cum apare în reprezentările de la Tropaeum: strânse la talie, pe șold, cu un șnur.  Lucrate din pânză, îngustă, de trei sferturi de cot, care se poartă lungi până la pământ, brodate cu flori de mătase ( sec. al XVIII-lea, Del Chiaro).

Termenul ie (lat linea = îmbrăcăminte din pânză de in, lineus = de in) este folosit pentru a denumi doar cămașa femeiască. În scris, cuvântul nu este atestat înainte de sec. al XVIII-lea ( 1760 – foaie de zestre: „4 ii, trei cu  mătase, una cu fir”. Iorga). Sensul inițial a fost „cămașă femeiască ale cărei poale ajung până dincolo de genunchi”. Se pare că cei doi termeni latini, ie și cămașă, s-au specializat de la început în limba română, unul denumind numai cămașa femeiască, celălalt și pe cea bărbătească și pe cea femeiască. Valoarea simbolică a costumului a determinat interdicția ca bărbații să îmbrace haine femeiești. Chiar dacă, numai în parte,  aceasta ar putea fi o explicație pentru faptul că unele tipuri de îmbrăcăminte bărbătești puteau fi purtate de femei, situația inversă nu este semnalată, consecințele ei în limbă fiind evidente. Deoarece atât cămașa bărbătească, cât și cea femeiască erau lungi, elementele care au contribuit la specializarea termenului ie numai pentru cămașa femeiască, sunt: materialul în parte diferit, ia fiind din pânză mai fină, croiala diferită, ornamentarea mai bogată.

Cămașa femeiască a fost totdeauna împodobită, așa cum reiese din foile de zestre: 1790 – „5 cămăși borangic femeiești, 2 ii cu fir, 2 cămăși cu margine, voinicești”. În limba literară termenul de „ie” a pătrunsul numai cu sensul „bluză femeiască împodobită cu cu cusături alese, care face parte din portul național românesc” (DM).

IIA Călătoare. Nocturna bibliotecii Octavian Paler Făgăraș

3
Aseara, am avut un moment foarte drag sufletului meu…am avut bucuria si onoarea de a fi invitati de catre Biblioteca O Paler, alaturi de oameni importanti de cultura ai comunitatii noastre, sa vorbim despre proiectul IIA Calatoare…am avut emotii asa puternice ca mi-a tremurat iia pe mine toata seara ☺.Dar datorita acestor emotii am facut prezentarea mea in asa fel incat am zarit si zambete pe fetele celor care ma priveau, si interes, chiar si lacrimi la un moment dat…Mi-a facut o deosebita placere sa vorbesc despre acest subiect asa drag mie, despre cum anume a pornit aceasta idee…Am cunoscut oameni frumosi si cu mult har de la Dumnezeu, talentati …poeti, critici de arta, tineri elevi care canta la nai, la orga, recita poezii sau le scriu, deseneaza…a fost o seara plina de emotii constructive si de multe invataminte.

Această prezentare necesită JavaScript.


Aceasta este si ramane pentru mine cea mai importanta si valoroasa parte a acestui proiect – faptul ca ma aduce in cercuri in care pot cunoaste oameni cu un suflet deosebit, de la care simt ca pot invata ceva, din energia carora iau si eu putin ca sa imi alimentez „motorasul” meu…

M-am bucurat enorm cand am primit de la un elev, Vladut, un desen facut dupa una din fotografiile de la Muzeul Tarii Fagarasului, in iie…mi-am spus atunci ca s-a imortalizat iia mea si in desen, nu doar in fotografii…si mi-a mai dat Vladut un desen cu Maria Tanase , spunandu-mi ca semanam mult☺ <3. Acest Vladut minunat care mi-a transmit o  mare bucurie a recitat doua poezii cu o profunzime extraordinara…i le-am cerut imediat si caut pozele potrivite ca sa le aduc si in atentia dvs. Avem copii foarte talentati langa noi, lucru care nu poate decat sa imi aduca multa caldura si speranta in suflet.

Seara aceasta s-a terminat intr-o nota foarte familiara, ne-am cunoscut fiecare acea parte interioara care ne da o energie puternica sa ne continuam ideile si planurile, s-au legat mici colaborari…am strans mana oamenilor de acolo si le-am multumit ca m-au privit cu bucurie in ochi …mi-a placut sa aud ca proiectul nostru este „chiar interesant” si ca suntem felicitati…poate ca am fost putini oameni acolo…dar eu am apreciat calitatea lor…lume multa, oameni putini, zicea cineva…ei, noi aseara am fost Oameni faini si multi ☺.

Le multumesc doamnelor de la biblioteca pentru deosebita deschidere cu care m-au primit, inca nu imi vine sa cred ca ma simt in preajma lor ca si cum am fi prietene de o viata…invat multe de la ele, le stimez si le apreciez eforturile lor neobosite in promovarea si sustinerea pe plan local a tinerelor talente…ce inseamna sa ai pasiune, dom’le..poti muta si muntii din loc!!!

Seara de ieri a fost deosebita pentru ca a fost realizata cu mult suflet…cu multa dragoste..si mi-a patruns adanc in inima..asa cum pui un balsam la rana…asa ma simt eu…drept pentru care am si reusit sa vorbesc despre multe, multe lucruri…

Lectia cea mai importanta ramane pentru mine cea invatata din interactiunea cu oamenii frumosi din jurul meu…e minunat cand intalnesti unul…e deja sublim cand intalnesti mai multi…☺ <3.

Ana-Maria Borca <3.

COSTUMUL DIN ŢARA FĂGĂRAȘULUI

Portul popular de sărbătoare din România. Elena Secoșan, Paul Petrescu

 Portul popular din zona Făgăraşului prezintă o mare varietate de forme, care oscilează de la o tipologie la alta, fiind dificil de a contura cu precizie caracte­rul costumului din aceste locuri. Totuşi, portul „pomeselnicului” cu „căiţa cu aripi”, a „păsturilor din cioarec”, a „cămăşii cu reţe” şi a „buboului” arhaic, ne ajută să stabilim unele criterii care au stat la baza închegării şi a evoluţiei vestimentaţiei din acest loc şi să selecţionăm elementele tradiţionale, din care a crescut şi s-a dezvoltat costumul din etapă în etapă până la forma sa de astăzi.

Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşă, păstură sau şorţ, brâu, bete şi încălţăminte.

Fetele purtau înainte părul scurt, retezat pe sub urechi, sau lung şi împletit în 2 codiţe. Pe cap purtau pălărie din pâslă neagră cu un decor de ciucuri, „canafi”, pe calotă. Femeile se împletesc cu 2 cozi, strânse la ceafă, peste pun „căiţa de păr”, o mică bonetă din pânză, legată sub bărbie. Pe frunte „fruntarul”, o panglică ornamentată cu mărgele. Peste aceste două piese se așează „căiţa cu cipcă” sau „căiţa cu aripi”. Peste această bonetă se leagă „pomeselnicul”, un ştergar din bumbac, ţesut de mână, cu capetele alese din nevedituri, numite „ciurele”. Felul de a lega pomeselnicul depinde de vârsta femeii, de ocazie şi de tipul local, dat fiind diferenţele ce apar de la sat la sat.

Cămaşa este croită cu flori încreţite la gât. Mâneca se termină într-un volănaş mic, „fodorul”, susţinut de „brăţăruşă”, cusută peste muchiile creţurilor.

Găsim mai multe tipuri de cămaşă, dintre care cel mai vechi cunoscut este „cămaşa cu poale într-una”, partea superioară a acesteia fiind numită brâu. Gulerul şi gura cămăşii sunt cusute cu arnici roşu; pe lângă gură se înşiră rânduri de „stele cu coarne” sau „stele crestate”. Mâneca deţine un ornament specific Făgăraşului, „reţea”, o dantelă ce se întinde pe braţ de la guler până jos şi uneşte foile de pânză (înlocuind cheea) şi este ornamentată cu „pui peste cot”, cusuţi de asemenea cu arnici roşu.

Cămaşa veche cu „reţe” şi „pui roşu” a dat naştere altor variante, care aupăstrat „reţea”, dar au părăsit puii de la gură, iar puii peste cot roşii îi găsim înlocuiţi cu „puii pe dos” în colorit negru, în etapele ce au urmat, cămașa primeşte alte înfăţişări: este ţesută în 3 – 4 iţe, cu năvădituri „în ciurele”, ornamentul de la cot se mută pe umăr sau se resfiră pe suprafaţa mânecii, fără a respecta ordinea consacrată.

Pe partea inferioară a corpului, îmbrăcată cu poalele, se succed, în timp, mai multe categorii de „catrinţe”, dintre care cea mai veche este „păstura din cioarec”. Confecţionată din două foi de pănură („cioarec”) late, aceasta cuprindea strâns corpul femeii, fără a mai fi nevoie de a purta şi la spate o catrință. Păsturile sunt date la piuă și „glăţuite” (lustruite cu o tehnică specifică) având la marginea de jos ciucuri „frânghii”. Acestei păsturi i-au urmat o serie de variante, unele purtate numai în faţă, cum sunt: „păsturica vânătă” sau neagră, țesută în nevedituri (gen macat); „păstura cu fir amestecat” (urzeala neagră şi beteala roşie), cu un „rând de flori” şi bordură aleasă la poală, şi în fine „şurţul” format dintr-o ţesătură largă (cca. 1,50 m), purtat încreţit. La spate se prinde „păstura de spate” vânătă sau neagră. Se poartă şi singur, învelind corpul femeii ca un vâlnic.

Brâul tipic de Făgăraş are ornament linear, dispus pe lungime.

Costumul bărbătesc se compune din căciulă, sau pălărie, cămaşă, cioareci (ismene), chimir („şerpar”) şi încălţăminte.

Căciula se poartă ţuguiată, pălăria cu borul mic este garnisită – în ținuta de sărbătoare – cu un ciucure mare („canaf”) şi cu o podoabă din mărgele și flori numită „vrâste”, care atârnă peste borul pălăriei. Cămaşa veche, „românească” era croită drept, cu guler îngust, mâneci largi, păstrând tipul generalizat al cămăşii bărbăteşti originare. A urmat cămaşa de tip nou, „nemţească”, cu guler răsfrânt, mâneca încreţită la umăr şi prinsă în pumnaşi jos, iar pe piept cu un ornament de cerculeţe denumite „streafuri”, după modelul cămăşii de oraș. Această cămaşă este ornamentată în două tehnici: cu tighele cusute cu mașina (pe guler, umeri, piept) şi cusături de mină, între care menţionăm încrețiturile artistice, „zbîrciogii”, de la mâneca şi „strîmbuleţii”, colţişorii de la guler și umeri.

Cioarecii confecţionaţi din pănură sunt ceva mai largi decât cei Sibiu. din Ornamentul specific al acestora este bordura neagră de „creste la cioareci”, realizată din postav aplicat. Chimirul, „şerparul”, mai lat înainte, este ornamentat cu motive stanţate şi cusături cu şuviţe din piele colorată, denumite „cosoaie”.

Pieptarele întregesc costumul. Pieptarul înfundat, cu ornamentul de floare „pe piept”, înainte era purtat de femei. Astăzi este frecvent pieptarul despicat, ornamentat bogat pe piept. Bărbaţii poartă pieptar înfundat, „cu gură”, o despicătură mică la piept. Printre hainele de lână, „buboul” reprezintă elementul tradiţional al Făgăraşului. O altă haină, „recălul”, în vărgi, sau simplu, în culoarea brună a lânei, este de asemenea caracteristic portului de Făgăraş.

Mai multe pe:

http://www.bucurfam.com/traditional.html,

http://apostolatintarafagarasului.blogspot.ro/2014/01/costumul-popular-bun-romanesc-de.html

Simona&Gabriela

Această prezentare necesită JavaScript.

Simona&Gabriela la Festivalul Huet.Urban.  Sectiunea Ateliere de creatie si mestesugaresti

Nu putem, iata, la un an de activitate intensa, rodnica si bogata sufleteste, sa nu remarcam prietenia care s-a legat intre Simona si Gabriela.  Asa cum definea si poetul  inimilor noastre, Nichita Stănescu – „a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger”. Cu siguranță Gabriela este ingerul, caci numele ei de arhanghel il regasim in intregul ei caracter, in arta creatiei ei unice – bijuteria, dar si in infatisarea ei blanda, eleganta si, fara sa o supar pe prietena Gabrielei, Simona este cea care mestesugeste aripi de inger! – la figurat. La propriu  Simona face ii.

Sentimentele care ma incearca mai nou sunt cunoscute fiecarui muritor: o fericire fara margini ca ne cunoaste, mai mult, ca suntem prietene, o mandrie parinteasca, asemanatoare cu cea din clipa in care copilul tau este recompensat cu cea mai mare distinctie.

„Opera de arta rasfrange – cum ar rasfrange marea coloritul specific al coastei – stilul pamantului in care s-a nascut. Si precum marea nu restituie caracterul momentan, local, pitoresc, al pamantului, ci poarta pana la mari departari nuanta indefinita, coloritul as spune liric, general, al acestuia, tot asa stilul pamantului nu e restituit niciodata de operele de pitoresc, de dorita coloare specifica, ci de acelea care intind pana departe sufletul lor inspirat”. „Frumosul românesc” (fragmente din volumul „Limite” de Dan Botta)