Arhive etichetă | pietre preţioase

CRISTALUL – UN INTERMEDIAR ÎNTRE OM ŞI DIVINITATE

STRĂLUCIRE ȘI DESTIN. O ISTORIE A PIETRELOR PREȚIOASE.  GALIA MARIA GRUDER. EDITURA TRITONIC. BUCUREȘTI 2000

2

Ia cristalul în mâini

Inegalabila, sclipitoarea piatră.

Lumina strălucitoare a cerului

Este închisă în această piatră minunată,

Transparenţa sa nepământeană

Bucură inimile zeilor.

Dacă vii în templul sacru cu cristalul în

mână

Cerul îţi va asculta ruga supusă.

Imn orfic ritual (sec. VI-V î.Hr.)

 Grecii antici, datorită relaţiilor permanente cu popoarele din bazinul Mediteranei si Orientul Apropiat, au cunoscut numeroase pietre preţioase. Ei au iubit nestematele, au învăţat să le prelucreze, s-au preocupat de ele. La străvechea întrebare asupra originii gemelor, ei au răspuns atribuindu-le o origine divină, care a îmbogăţit mitologia prin legende pătrunse de poezie: naşterea onixului din unghiile Afroditei, nefericita aventură galantă a lui Dionisos, încheiată prin îmbrăţişarea unui trup de ametist, transfigurarea arcului ceresc al curcubeului în opale multicolore.

Gemele intervin în scrierile lăsate de „părintele istoriei”, Herodot (sec. V î.Hr.), precum si în „poemele orfice”, legate de personalitatea mitică a lui Orfeu, considerat drept cel mai mare muzician al antichităţii. Grecii au ştiut să folosească proprietăţile optice ale cristalului de stâncă în scopuri rituale, înzestrând cleştarul cu har divin, într-un imn orfic, datând din perioada secolelor VI-V î.Hr., este redat, riguros ştiinţific, ritualul aprinderii unui foc magic prin intermediul cristalului de stâncă:

Ia seamă acum

Şi recunoaşte puterea vrăjită a pietrei.

Vrei să aprinzi o flacără,

Fără să te temi de focul distrugător?

Atunci pune cristalul

In faţa unei rădăcini înmuiate în smoală.

Raza soarelui căzând pe cristal

îi va răsfrânge căldura

Şi ea va străbate cristalul

Strălucind orbitor pe rădăcină,

După care raza de soare şi smoala

Unindu-se, vor naşte fum

Şi apoi o flăcăruie,

Căreia îi va urma flacăra atotînvingătoare,

Focul minunat care vine de la noi

Din înălţimile primordiale.

 Marele filozof grec Platon (sec V-IV î.Hr.) a lăsat o operă care şi-a pus amprenta asupra întregii evoluţii a gândirii umane. El a fost atras de frumuseţea strălucitoare a cristalelor şi a încercat să le explice originea, considerându-le drept o rezultantă a acţiunii unui spirit dătător de viaţă, coborâtor din astre. Cu alte cuvinte – atribuindu-le şi nestematelor o viaţă proprie.

Teofrast din Eresos (sec. IV-HI î.Hr.) a fost elevul lui Platon şi prietenul lui Aristotel. Filozof şi om de ştiinţă, Teofrast a scris şi un tratat despre pietre, din care s-au păstrat doar fragmente. Dezvoltând ideile magistrului său, Platon, Teofrast a considerat pietrele preţioase într-atâta de vii, încât le-a împărţit, după sex. în două categorii: cele cu nuanţe mai intense, mai puternice, erau pietre-bărbaţi, cele mai palide, mai suave – pietre-femei. Interesant este faptul că această clasificare, după intensitatea culorilor nestematelor, se mai utilizează şi astăzi în giuvaergerie.

Romanii au preluat miturile despre pietre preţioase atât de la greci cât şi de la alte popoare supuse, de pe întinsul imperiului. Aceasta a făcut ca la Roma să se acumuleze un număr foarte mare de credinţe, ritualuri si superstiţii privind nestematele, Amuletele şi talismanele erau prezente în vestimentaţie. Le întâlnim de asemeni ataşate de leagănele copiilor ori puse la intrările în case.

În secolul I d.Hr., grecul Dioscoride din Anazarba a deţinut funcţia de medic militar sub împăratul Claudiu si a continuat să lucreze la Roma pe timpul lui Nero. El a elaborat o amplă lucrare în limba greacă despre rolul vindecător al unor substanţe de origine vegetală, animală sau minerală. Dioscoride a enumerat circa 200 de geme cunoscute, descriind valoarea lor terapeutică. Tradusă în sec. V în limba latină, sub numele de Materia medica, lucrarea a avut o largă circulaţie în Evul Mediu, fiind reprodusă, interpretată si completată în scrieri medicale, farmaceutice şi lapidarii.

Tot în sec. I d.Hr., Pliniu cel Bătrân, descriind pietrele preţioase, le atribuie o seamă de proprietăţi vindecătoare. Astfel, diamantul neutralizează puterea otrăvurilor, spulberă coşmarurile, alungă spaimele; chihlimbarul apără de guşă; amuletele gravate din ametist nimicesc deochiul; jaspul aduce buna dispoziţie s.a.

Romanii au preluat astrologia de la Greci şi au dovedit atâta patimă pentru aflarea prezicerilor, încât unii împăraţi au ordonat expulzarea din Roma a magilor şi astrologilor.

Corelarea celor şapte planete cunoscute în antichitate cu pietre preţioase şi metale, pe care o regăsim şi în lapidariile medievale, era următoarea:

Cleştarul corespunde argintului si Lunii;

Magnetitul – mercurului şi planetei cu acelaşi nume;

Ametistul şi perla aramei şi lui Venus;

Safirul şi diamantul aurului şi Soarelui;

Smaraldul şi jaspul – fierului şi lui Mărie;

Cornalina si smaraldul – cositorului şi lui Jupiter;

Turcoazul şi pietrele negre – plumbului şi lui Saturn.

 În timpul imperiului roman, cele mai preţuite pietre preţioase erau în număr de patru, asociate cu cele patru elemente constituente ale naturii, preluate din filozofia aristotelică: rubinul simboliza focul, smaraldul – pământul, safirul – apa, diamantul – aerul.

  În perioada antichităţii greco-romane s-au scris multe lucrări despre pietre nobile, opere cunoscute sub numele generic de Lithica, dintre care, din păcate, doar extrem de puţine s-au transmis posterităţii, ele servind drept surse de inspiraţie pentru autorii lapidariilor medievale.

Cunoscute din cele mai vechi timpuri, pietrele preţioase din India, adeseori de o rară perfecţiune, erau transportate de negustori în ţările lumii antice, răspândind odată cu ele credinţele magice, astrologice şi medicale ale ţării lor de origine. Nestematelor, născute după credinţele indiene din lumina cosmică a culorilor curcubeului, li se atribuiau puteri magice şi vindecătoare.

În mitologia vedică, cea fundamentală a Indiei antice, apar descrişi aştrii, personificaţi drept /ei, constelaţiile, iar mai târziu – zodiacul, în mileniul I î.Hr. se naşte astrologia şi încep să fie făcute prevestiri după astre – horoscoapele, într-o regiune în care abundau pietrele preţioase, unde ele erau iubite şi adorate, în mod firesc a apărut si corelaţia dintre nestemate şi astre:

Rubinul este piatra stăpânului zilei, Soarele,

Perla strălucitoare este piatra Lunii reci,

Coralul roşu este piatra nobilului Marte,

Smaraldul este piatra nobilului Mercur,

Safirul galben este piatra lui Jupiter, învăţătorul zeilor,

Diamantul este piatra Venerei, învăţătoarea demonilor,

Safirul albastru este piatra lui Saturn,

Hiacintul este piatra lui Rahu

Şi ochiul de pisică este piatra lui Ketu.

În textul extras din scrierea „Jatak-Parijat” au fost identificate si traduse numele primilor şapte aştri. Ultimele două corpuri cereşti, Rahu şi Ketu, sunt necunoscute în astronomia şi astrologia europeană, Rahu fiind astrul corespunzător zeului indian omonim, care prin trecerea sa pe cer provoacă eclipsele soarelui şi ale lunii.

Calităţile magice vindecătoare ale pietrelor preţioase au fost cercetate în special în doctrinele tantrice indiene, dezvoltate din vechile mituri în mileniul al II-lea d.Hr. Cele şapte centre energetice ale corpului omenesc (chakrele) au fost subordonate zeilor, planetelor, culorilor, elementelor, simţurilor, animalelor, precum şi proprietăţilor magice ale pietrelor preţioase. Un rol deosebit, de piatră fermecată, îl jucau granaţii roşii.

Concepţiile tantrice au exercitat o puternică influenţă asupra magiei pietrelor preţioase din Tibet. Aici s-au folosit în scopuri magice şi medicale lapis-lazuli, turcoazul, granatul, ametistul, safirul, cristalul de stâncă, diamantul, coralul, opalul si onixul. Au fost create, şi se mai creează şi în zilele noastre, minunate bijuterii magice, cunoscute sub numele de Cintamani. Pietrele scumpe, din categoria celor arătate mai sus, sunt montate de obicei în argint, având forme şi dimensiuni diferite, însă întotdeauna respectându-se o simbolistică bine definită, în religia budistă tibetană, Cintamani este simbolul „Bijuteriei învăţătorului”. Ea are rolul de „Piatră a Meditaţiei” si ascunde o multitudine de forţe magice, printre care si capacitatea de îndeplinire a tuturor dorinţelor. Există diferite înfăţişări ale lui Budha – statuete, gravuri – ţinând un Cintamani în mână.

Poate chiar mai mult decât în India, în Tibet folosirea magică a pietrelor preţioase a dus la naşterea unei ramuri specifice a medicinii tibetane, ale cărei tradiţii s-au transmis până în zilele noastre. După cum rezultă din numeroase lucrări contemporane, medicina magică tibetană a influenţat puternic cristaloterapia occidentală modernă.

China este o altă zonă geografică vastă unde magia pietrelor preţioase şi semipreţioase a luat naştere cu câteva milenii înaintea erei noastre. Din antichitate s-a dezvoltat aici arta prelucrării jadului de diferite culori – verde, galben, alb, cenuşiu, în limba chineză, jadul este denumit yu, cuvânt care se referă la frumuseţea pietrei. Sub numele de yu era cunoscut şi jadeitul, un mineral apropiat jadului prin aspect si structură mineralogică. Adeseori jadul era confundat si cu nefritul, mineral care apare într-o paletă de culori asemănătoare, cel mai preţios fiind nefritul verde.

Ce straniu joc al coincidenţelor în destinul jadurilor: aceleaşi pietre, considerate drept un dar al zeilor, venerate drept sfinte de populaţiile amerindiene din cele două Americi, au fost, cu mii de ani mai înainte, pietrele sacre ale străvechilor popoare de pe malurile Fluviului Galben.

În mitologia chineză, jadul era purtătorul energiei cosmice – Yang. Pe plan social, el era întruchiparea materială a suveranităţii şi puterii, fiind totodată şi simbolul acestora. Sigiliul împăraţilor Chinei, simbolul funcţiei imperiale, se făcea din jad.

Jadul era considerat drept cea mai nobilă dintre pietre, fiind simbolul celor patru virtuţi: caritatea, sinceritatea, înţelepciunea şi curajul.

În mileniul al II-lea î.Hr., în timpul dinastiilor chineze Xia şi Shang, şi mai târziu, în mileniul l î.Hr., în timpul dinastiei Zhou, jadul a servit pentru confecţionarea simbolurilor constelaţiilor astrale care dominau cele două jumătăţi ale anului, marcând creşterea si descreşterea naturii. Discuri de jad, cu o perforaţie centrală, gravate artistic, purtau numele de Pi si simbolizau cerul.

Jadul era considerat drept o hrană a spiritului, el constituia legătura dintre om si divinitate, care asigura nemurirea, în timpul dinastiei Han (secolul II î.Hr. – secolul I d.Hr.), principii si demnitarii erau înmormântaţi în veşminte încărcate cu perle şi în învelişuri din plăci de jad, destinate să prevină descompunerea corpurilor.

Arta prelucrării jadului a atins în China antică culmile perfecţiunii. Unii artişti au consacrat ani sau chiar decenii din viaţa lor pentru sculptarea unei singure piese. Din jad se confecţionau amulete, statuete funerare, mărgele pentru mătănii. Dragonii şi tigrii sculptaţi în piatră erau simboluri ale fertilităţii pământului şi ale ploii binefăcătoare.

Jadul posedă o caracteristică rară pentru minerale: o sonoritate excepţională. Plăcuţele tăiate din jad, când se lovesc între ele emit un sunet cristalin, melodios, care variază în funcţie de grosimea si dimensiunile lor. Demnitarii si ofiţerii de la curtea imperială a Chinei purtau, ataşate de centuri, bucăţele de jad care, atingându-se între ele, emiteau sunete diferite, indicând rangul purtătorului.

China posedă, în zonele ei muntoase, zăcăminte de jad, dar încă din mileniul I Î.Hr. cantităţi importante de jaduri colorate şi, mai ales, de nefrit verde, cel mai preţuit, erau aduse din import, în anul 127 î.Hr., călătorul chinez Cian-Ţian a ajuns în localitatea Chotan, din provincia cu acelaşi nume, de la hotarul de apus al Chinei de astăzi, la poalele munţilor Tian-Şan. El a relatat despre bulgării de nefrit verde rostogoliţi la vale de râurile repezi ce coboară din munţii veşnic acoperiţi de zăpezi, în sec. I d.Hr., din ordinul împăratului Chinei, a ajuns la Chotan comandantul militar Ban Ciao, care a încheiat o alianţă cu triburile din munţii Tian-Şan de răsărit împotriva hunilor, stabiliţi temporar în regiune. Chotanul era pe atunci un centru important, fiind situat pe drumul caravanelor care, venind din Orientul Depărtat, se îndreptau spre Asia Centrală şi, de aici, mai departe, către Europa. Aşa a fost deschis către China un „drum al jadului”, care coincidea în parte cu celebrul „drum al mătăsii”,

În munţii provinciei Chotan, zăcămintele de piatră verde se exploatau din mileniul al II-lea î.Hr. Din munţi cobora râul bogat în bulgări de nefrit, pe care chinezii 1-au botezat Râul Sfânt Yu, iar oraşul Chotan a devenit în chineză Yu-Tian, în ambele nume regăsindu-se cel al pietrei sfinte yu.

De la începutul mileniului I d.Hr., împăraţii Chinei trimiteau anual o solie în Chotan, ca să cumpere bucăţi masive de piatră brută. Tone de nefrit luau calea Imperiului Celest. Legenda spune că în acele vremuri îndepărtate a căzut la pat, lovit de o boală grea, moştenitorul tronului. Prinţul dormise pe un pat sculptat dintr-un unic bloc de nefrit. De atunci s-a interzis, sub pedeapsă severă, cumpărarea pietrelor din zăcământ, fiind permisă aducerea în China doar a pietrelor purificate de apele râurilor. Ele erau mai mici, iar bolovanii mari, rostogoliţi arareori de ape, deveniseră foarte scumpi. De aceea, „drumul Nefritului” (sau al jadului – ambele erau denumite Yu), considerat drept sfânt, era păzit de soldaţi înarmaţi. La escale, un ceremonial solemn însoţea predarea transportului. Un alt ceremonial se desfăşura la înmânarea pietrelor către meşterii care urmau să le prelucreze.

În sec. al XII-lea, Marco Polo, urmând partea sudică a Drumului Mătăsii, a ajuns la Chotan. El a văzut în regiune oameni culegând fragmente de jad din albiile secate ale fluviilor – cum se face si astăzi – şi a povestit-o în cartea lui.

Arta prelucrării jadului în China a atins apogeul în epoca Zhou, Repertoriul sculpturii animaliere, în care tigrul fusese animalul preferat, se îmbogăţeşte acum cu alte tipuri de animale, păsări şi peşti. Predominantă rămâne reprezentarea dragonului, simbolul binecuvântat al fertilităţii.

Începând din sec. al XVIII-lea, arta meşteşugărească a sculpturii în piatră a atins în China o producţie spectaculoasă.

O piatră considerată drept sfântă, înzestrată cu puteri magice benefice, având rolul de intermediar între tărâmul pământesc si Divinitate, nu putea fi lipsită de forţe tămăduitoare. Jadul, încărcat cu energia cosmică Yang, a fost folosit din cele mai vechi timpuri în medicina tradiţională chineză, ocupând primul loc printre pietrele cu proprietăţi vindecătoare. Se credea că obiectele, de podoabă din jad – inele, brăţări, coliere, nasturi etc. – asigură o viaţă lungă si o sănătate perfectă.