Arhive etichetă | Regina Maria

Terminologia portului popular românesc

TERMINOLOGIA PORTULUI POPULAR ROMÂNESC

în perspectivă etnolingvistică comparată sud-est europeană

INSTITUTUL DE STUDII EST-EUROPENE

EDITURA ACADEMIEI

BUCUREȘTI, 1978

ZAMFIRA MIHAIL

anna

Românii și-au integrat în cultură un mod de îmbrăcăminte specific, ca o sinteză a secolelor, între funcțional și artistic, diferențiindu-se de celelalte popoare, dar suportând influențe reciproce. Portul popular îl însoțește permanent pe român, având un rol bine definit în relațiile sociale, și și se referă la categoria de obiecte de îmbrăcăminte purtate în mediul rural, cu semnificație etnică și națională.

Costumul tradițional este alcătuit din mai multe piese reprezentative pentru satul sau pentru zona respectivă, care formează costumul de sărbătoare sau atât costumul de sărbătoare cât și cel de muncă, distincția în acest caz, făcându-se prin ornamentație și materialul unor piese.

Costumul uzual este cel pe care îl poartă țăranii și în care au fost adoptate și piese cumpărate de la oraș.

Costumul de sărbătoare este mai conservator: este mai scump, mai greu de realizat, mai puțin supus uzurii, fiind destinat unei folosiri îndelungate, chiar de către două generații; dar și pentru că odată constituit un stil, variațiile erau minime.

Deși face parte din categoria obiectelor funcționale, costumul popular este și un produs cultural.  Diferența dintre costume se datorează și semnelor distinctive, cu valoare simbolică, specifice colectivităților din care provin. Semnele și semnificația lor se schimbă în timp. În Descriptio Modaviae, Dimitrie Cantemir explică semnificația voalului roșu de mireasă ca semn al castității. Dezbrăcarea de haina corespunzătoare rangului înseamnă dezonoare, Purtatul broboadei, în lumea satului, făcea parte din statutul femeii căsătorite.

  • unele piese au ajunse de-a lungul timpului să se diferențieze destul de mult și totuși și-au păstrat denumirea în epoci și zone deosebite.
  • unele piese de costum, deși forma și funcția lor au variat foarte puțin, și-au schimbat numele.

Elementele care au determinat diferențierile de arii ale pieselor sunt: vechimea diferită și proveniența diferită.

Ritmul schimbărilor în moda îmbrăcămintei are un caracter regulat, amplitudinea schimbărilor este de aproximativ 50 de ani și o oscilație completă are loc cam la un secol ( BARTHES). Elementul central care a contribuit la stabilitatea portului a fost rezistența la influențe și deci aceasta înseamnă că „nu se poate vorbi de modă” (Lips, Obârșia lucrurilor). Au contribuit, desigur, și factorii social-economici, tradiția și, mai ales, norma socială care sancționează abaterea de la regulile colectivității ( ridiculizarea inovației vestimentare individuale). Producția de obiecte de uz cotidian  și de unelte era un tot nediferențiat pentru toate categoriile sociale medievale. Interesant  este faptul că tradiția costumului popular a fost păstrată, în anumite epoci istorice, prin intervenția legilor: în Moldova secolului al XVI-lea cel care ar fi împrumutat de la turci vreun obiect de port, urma a fi pedepsit cu moartea; legiferările Constitutiones  aprobatae, Transilvania, prevăd portul diferitelor clase sociale.

Fenomenele care rezultă dintr-un contact direct și continuu între grupe de indivizi de culturi diferite cu modificările pe care le implică în tipurile culturale originale la un grup sau la ambele grupuri sunt considerate rezultate ale aculturației (engleză – culture change); orice grup uman a suferit, mai mult sau mai puțin, influența altui grup uman.

Un obiect de îmbrăcăminte poate fi împrumutat integral (material, croială, destinația) sau poate fi preluat doar modelul, execuția realizându-se cu materiale locale.

În schimbările pieselor de port popular se disting următoare categorii de transformări:

  • funcționale: din îmbrăcămintea de ordin general  se transformă în îmbrăcăminte ocazională. Unele rezistă mai mult la schimbări – cojocul, brâiele, altele altele mai puțin – fie se modernizează, fie purtătorii renunță la ele – șube, podoabe de cap. Procesul se răsfrânge și pe plan lingvistic: transformări semantice, reducerea arie de circulație a termenilor, ieșirea din uz;
  • transformări din cauza materiilor prime, fapt care se reflectat la nivelul denumirilor;
  • transformări ale tehnicilor de realizare ( broderii de mașină, dar nu afectează terminologia.

Portul popular românesc nu reprezintă „lada de vechituri”a portului orășenesc, deoarece mediile sociale românești destul de diferite au purtat cam aceleași piese, deosebite doar prin calitatea materialului și bogăția ornamentației. În cursul timpului unele piese au fost transformate după modele noi. Piesa „veche” se transformă și se armonizează în ansamblul nou (aculturație). Gustul introduce schimbări, dar și posibilitățile mediilor sociale care  realizează piesa. Ca și în limbă, costumul pornește de la piese puține, perfect adaptate tuturor nevoilor vieții și trece la acumularea de piese, la diversificare. Dar, astfel, nu se alterează structura de bază a portului popular românesc. Dacă societatea românească își regăsește în portul popular autenticitatea, este pentru că nu s-a transformat în esența sa.

ÎMBRĂCĂMINTEA DE LA BRÂU ÎN SUS

Cămașa românească este o piese de port confecționată din pânză (de cânepă, in, bumbac, borangic) purtată direct pe piele, a cărei lungime și ornamentație au fost variabile în timp și spațiu. Cămașa a fost socotită totdeauna cea mai importantă piesă a costumului. Reprezentarea cămășii bărbătești pe monumentul de la Adamclisi sau de pe Columna lui Traian atestă faptul că acest tip de cămașă se află și azi în uz numai la români și la populațiile care au împrumutat-o de la ei.

În portul românesc se poate depista o piesă de tradiție pre- sau iliro-tracă în cămașa femeiască, cămașa „cu brezărău” care are pânza încrețită la gât cu ajutorul unei ațe, piesă care se perpetuează la continuatori.

Cămașa românească femeiască se prezintă de-a lungul istorie  sale în două tipare distincte: cămașa cu mânecă din gât și cămașa cu mânecă din umăr, cu mai multe variante, cărora li se adaugă o cămașă de factură orășenească. Cămașa are„ gura” în față, tipul „carpatic”, în spate, dar și într-o parte datorită câmpului ornamental care acoperă pieptul ( Făgăraș). Faptul că cele mai vechi tipuri ale cămășii femeiești se perpetuează în portul popular din întreaga țară arată că dezvoltările locale ale unor variante  s-au făcut din același substrat.

Cu toate că portul tradițional femeiesc a fost mai susceptibil decât cel bărbătesc la înnoiri și îmbogățiri de ordin artistic, el a continuat să releve caracteristicile tradiționale autohtone și sud-europene. Croiala cămășii medievale românești  este similară cu a celei populare astăzi( Nicolescu).

Cămașa-rochie este cea mai veche, așa cum apare în reprezentările de la Tropaeum: strânse la talie, pe șold, cu un șnur.  Lucrate din pânză, îngustă, de trei sferturi de cot, care se poartă lungi până la pământ, brodate cu flori de mătase ( sec. al XVIII-lea, Del Chiaro).

Termenul ie (lat linea = îmbrăcăminte din pânză de in, lineus = de in) este folosit pentru a denumi doar cămașa femeiască. În scris, cuvântul nu este atestat înainte de sec. al XVIII-lea ( 1760 – foaie de zestre: „4 ii, trei cu  mătase, una cu fir”. Iorga). Sensul inițial a fost „cămașă femeiască ale cărei poale ajung până dincolo de genunchi”. Se pare că cei doi termeni latini, ie și cămașă, s-au specializat de la început în limba română, unul denumind numai cămașa femeiască, celălalt și pe cea bărbătească și pe cea femeiască. Valoarea simbolică a costumului a determinat interdicția ca bărbații să îmbrace haine femeiești. Chiar dacă, numai în parte,  aceasta ar putea fi o explicație pentru faptul că unele tipuri de îmbrăcăminte bărbătești puteau fi purtate de femei, situația inversă nu este semnalată, consecințele ei în limbă fiind evidente. Deoarece atât cămașa bărbătească, cât și cea femeiască erau lungi, elementele care au contribuit la specializarea termenului ie numai pentru cămașa femeiască, sunt: materialul în parte diferit, ia fiind din pânză mai fină, croiala diferită, ornamentarea mai bogată.

Cămașa femeiască a fost totdeauna împodobită, așa cum reiese din foile de zestre: 1790 – „5 cămăși borangic femeiești, 2 ii cu fir, 2 cămăși cu margine, voinicești”. În limba literară termenul de „ie” a pătrunsul numai cu sensul „bluză femeiască împodobită cu cu cusături alese, care face parte din portul național românesc” (DM).