Arhive etichetă | Ţara Făgăraşului

COSTUMUL DIN ŢARA FĂGĂRAȘULUI

Portul popular de sărbătoare din România. Elena Secoșan, Paul Petrescu

 Portul popular din zona Făgăraşului prezintă o mare varietate de forme, care oscilează de la o tipologie la alta, fiind dificil de a contura cu precizie caracte­rul costumului din aceste locuri. Totuşi, portul „pomeselnicului” cu „căiţa cu aripi”, a „păsturilor din cioarec”, a „cămăşii cu reţe” şi a „buboului” arhaic, ne ajută să stabilim unele criterii care au stat la baza închegării şi a evoluţiei vestimentaţiei din acest loc şi să selecţionăm elementele tradiţionale, din care a crescut şi s-a dezvoltat costumul din etapă în etapă până la forma sa de astăzi.

Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşă, păstură sau şorţ, brâu, bete şi încălţăminte.

Fetele purtau înainte părul scurt, retezat pe sub urechi, sau lung şi împletit în 2 codiţe. Pe cap purtau pălărie din pâslă neagră cu un decor de ciucuri, „canafi”, pe calotă. Femeile se împletesc cu 2 cozi, strânse la ceafă, peste pun „căiţa de păr”, o mică bonetă din pânză, legată sub bărbie. Pe frunte „fruntarul”, o panglică ornamentată cu mărgele. Peste aceste două piese se așează „căiţa cu cipcă” sau „căiţa cu aripi”. Peste această bonetă se leagă „pomeselnicul”, un ştergar din bumbac, ţesut de mână, cu capetele alese din nevedituri, numite „ciurele”. Felul de a lega pomeselnicul depinde de vârsta femeii, de ocazie şi de tipul local, dat fiind diferenţele ce apar de la sat la sat.

Cămaşa este croită cu flori încreţite la gât. Mâneca se termină într-un volănaş mic, „fodorul”, susţinut de „brăţăruşă”, cusută peste muchiile creţurilor.

Găsim mai multe tipuri de cămaşă, dintre care cel mai vechi cunoscut este „cămaşa cu poale într-una”, partea superioară a acesteia fiind numită brâu. Gulerul şi gura cămăşii sunt cusute cu arnici roşu; pe lângă gură se înşiră rânduri de „stele cu coarne” sau „stele crestate”. Mâneca deţine un ornament specific Făgăraşului, „reţea”, o dantelă ce se întinde pe braţ de la guler până jos şi uneşte foile de pânză (înlocuind cheea) şi este ornamentată cu „pui peste cot”, cusuţi de asemenea cu arnici roşu.

Cămaşa veche cu „reţe” şi „pui roşu” a dat naştere altor variante, care aupăstrat „reţea”, dar au părăsit puii de la gură, iar puii peste cot roşii îi găsim înlocuiţi cu „puii pe dos” în colorit negru, în etapele ce au urmat, cămașa primeşte alte înfăţişări: este ţesută în 3 – 4 iţe, cu năvădituri „în ciurele”, ornamentul de la cot se mută pe umăr sau se resfiră pe suprafaţa mânecii, fără a respecta ordinea consacrată.

Pe partea inferioară a corpului, îmbrăcată cu poalele, se succed, în timp, mai multe categorii de „catrinţe”, dintre care cea mai veche este „păstura din cioarec”. Confecţionată din două foi de pănură („cioarec”) late, aceasta cuprindea strâns corpul femeii, fără a mai fi nevoie de a purta şi la spate o catrință. Păsturile sunt date la piuă și „glăţuite” (lustruite cu o tehnică specifică) având la marginea de jos ciucuri „frânghii”. Acestei păsturi i-au urmat o serie de variante, unele purtate numai în faţă, cum sunt: „păsturica vânătă” sau neagră, țesută în nevedituri (gen macat); „păstura cu fir amestecat” (urzeala neagră şi beteala roşie), cu un „rând de flori” şi bordură aleasă la poală, şi în fine „şurţul” format dintr-o ţesătură largă (cca. 1,50 m), purtat încreţit. La spate se prinde „păstura de spate” vânătă sau neagră. Se poartă şi singur, învelind corpul femeii ca un vâlnic.

Brâul tipic de Făgăraş are ornament linear, dispus pe lungime.

Costumul bărbătesc se compune din căciulă, sau pălărie, cămaşă, cioareci (ismene), chimir („şerpar”) şi încălţăminte.

Căciula se poartă ţuguiată, pălăria cu borul mic este garnisită – în ținuta de sărbătoare – cu un ciucure mare („canaf”) şi cu o podoabă din mărgele și flori numită „vrâste”, care atârnă peste borul pălăriei. Cămaşa veche, „românească” era croită drept, cu guler îngust, mâneci largi, păstrând tipul generalizat al cămăşii bărbăteşti originare. A urmat cămaşa de tip nou, „nemţească”, cu guler răsfrânt, mâneca încreţită la umăr şi prinsă în pumnaşi jos, iar pe piept cu un ornament de cerculeţe denumite „streafuri”, după modelul cămăşii de oraș. Această cămaşă este ornamentată în două tehnici: cu tighele cusute cu mașina (pe guler, umeri, piept) şi cusături de mină, între care menţionăm încrețiturile artistice, „zbîrciogii”, de la mâneca şi „strîmbuleţii”, colţişorii de la guler și umeri.

Cioarecii confecţionaţi din pănură sunt ceva mai largi decât cei Sibiu. din Ornamentul specific al acestora este bordura neagră de „creste la cioareci”, realizată din postav aplicat. Chimirul, „şerparul”, mai lat înainte, este ornamentat cu motive stanţate şi cusături cu şuviţe din piele colorată, denumite „cosoaie”.

Pieptarele întregesc costumul. Pieptarul înfundat, cu ornamentul de floare „pe piept”, înainte era purtat de femei. Astăzi este frecvent pieptarul despicat, ornamentat bogat pe piept. Bărbaţii poartă pieptar înfundat, „cu gură”, o despicătură mică la piept. Printre hainele de lână, „buboul” reprezintă elementul tradiţional al Făgăraşului. O altă haină, „recălul”, în vărgi, sau simplu, în culoarea brună a lânei, este de asemenea caracteristic portului de Făgăraş.

Mai multe pe:

http://www.bucurfam.com/traditional.html,

http://apostolatintarafagarasului.blogspot.ro/2014/01/costumul-popular-bun-romanesc-de.html

Costum realizat in Atelierul Simonei. Cincsor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Traian Herseni. Forme străvechi de cultură poporană românească.  Studiu de paleoetnografie a cetelor  de feciori din Ţara Oltului. Editura dacia, Cluj-Napoca, 1977

Costum realizat in Atelierul Simonei — in Cincsor.„Cetele de feciori din Ţara Oltului, ca asociaţii juvenile, îşi desfăşurau activitatea principală de obicei între Crăciun şi Bobotează sau Sf. Ioan (6-7 ianuarie), dar unele se prelungeau, cu atribuţii mai restrânse (organizarea dansurilor si asigurarea disciplinei în rândurile tineretului masculin) întreg anul. în cazul acesta din urmă, care era o excepţie, cetele mai îndeplineau si alte obiceiuri poporane de peste an, care, altfel, deci în alte sate, lipsite de acest sistem, se desfăşurau independent de ele.
Majoritatea cetelor se constituiau de Sf. Neculae (la 6 decembrie). Atunci se fixau persoanele care intrau în ceată (după cum voiau, după cum se înţelegeau feciorii între ei), iar cei intraţi îşi alegeau conducătorii: un vătav mare şi un vătav mic, un stegar (oare purta steagul), un colcer (care avea în grijă alimentele), un crâşmar sau cârciumar (care avea în grijă băutura), un casier (care mânuia banii) etc. Conducătorii se alegeau prin vot (care avea partizani mai mulţi), iar vătavul mare, uneori şi prin licitaţie (care dădea mai mult; în schimb banii strânşi de ceată, ca daruri din sat, îi rămâneau lui).
Intre Sf. Neculae şi Crăciun (6-24 decembrie) activitatea cetelor se reducea, în genere, la pregătiri, dar acestea erau destul de multe şi de intense. În acest interval, cetele îşi căutau o gazdă (sediul), învăţau colindele, angajau lăutari, făceau masca boriţei, făceau steagul, cumpărau băutură, procurau lemne pentru foc, îşi puneau la punct îmbrăcămintea si mai ales podoabele etc. Cetele frecventau în acest timp şi şezătorile de fete (casele în care se strângeau fetele seara pentru tors), nu numai pentru a dansa şi petrece (cu glume, povestiri, cântece, jocuri), ci si pentru a obţine concursul fetelor, oare de obicei le împrumutau basmale şi panglici necesare boriţei şi confecţionau steagul.
Ceata îşi căuta din vreme o gazdă, oare era sediul ei în tot timpul cît funcţiona. Se prefera o casă mai încăpătoare, fără copii sau cel puţin fără copii mici, în care feciorii intrau ca într-o familie: gospodarul care îi găzduia se chema uneori si tată de feciori, iar gospodina, mamă de feciori, ei înşişi socotindu-se între ei fraţi sau fârtaţi. (Feciorii se legau uneori fârtaţi, iar fetele surate si în alt înţeles, cu un anumit ritual, independent de cete, în care caz legătura dura toată viaţa si era considerată ca fiind mai puternică decât cea dintre fraţii de sânge).
Până la Crăciun ceata se strângea la gazdă numai atât cât era de lipsă pentru pregătiri. Din ajun de Crăciun până la Sf. Ion fe¬ciorii din ceată se mutau complet la gazdă şi făceau gospodărie în comun: acolo dormeau, mâncau si petreceau, în regim absolut comunitar. Cheltuielile le suporta ceata; gazda punea la dispoziţie nu¬mai casa (camera cea mai încăpătoare, pentru locuit, pivniţa pentru băutură, o cămară pentru păstrarea alimentelor şi bucătăria pentru gătit); în plus bărbatul supraveghea disciplina, iar femeia gazdă îi ajuta la gătit şi la întreţinerea curăţeniei. In schimbul serviciilor aduse, gazdele mâncau si beau împreună cu ceata, din ceea ce se strângea din sat.”